Video ANALIZĂ. Notele de la Evaluarea Naţională, influenţate de situaţia materială a familiei. Explicaţiile directorului "Salvaţi Copiii România"

Potrivit analizei, elevii din cele mai sărace regiuni ale României au cea mai mică pondere a mediilor de trecere la Evaluarea Naţională. Când vine vorba despre nota 10 la Evaluarea Naţională, copiii din oraşe au fost de 14 ori mai mulţi decât cei care trăiesc la ţară. 

V-am subliniat câteva extreme, dar am dezbătut fenomenul pe larg şi am încercat să înţelegem cât costă, de fapt, educaţia teoretic gratuită cu George Roman, director de programe al Organizaţiei Salvaţi Copiii România. 

Iată câteva dintre cele mai interesante declaraţii făcute de George Roman:

- Analiza Organizaţiei Salvaţi Copiii a încercat să vadă dacă, într-adevăr, regiunile din România care sunt caracterizate prin sărăcie, prin excluziune socială sau deprivare socială şi materială severă se reflectă în rezultatele la Evaluarea Naţională. Acest lucru chiar s-a întâmplat, pentru că elevii din cele mai sărace regiuni ale României, cum sunt nord-est sau sud Muntenia, cunoscute ca fiind polii sărăciei în România, au şi cea mai mică pondere a mediilor de peste 5 la Evaluarea Naţională.

- Într-o comparaţie inversă, zonele cunoscute cu o dezvoltare economică foarte bună, cum ar fi nord-vestul şi Bucureşti-Ilfov, au avut cele mai puţine note sub 5. 

- Ceea ce noi propunem este un indicator pe care l-am tot propus de câţiva ani, de când am considerat că este mult mai potrivit să analizezi situaţia economică în conexiune cu rezultatele elevilor şi cu calitatea educaţiei din zonele cunoscute ca fiind dezavantajate economic. 

- Sărăcia înseamnă probleme pe care le întâmpină familiile în traiul lor de zi cu zi, dar, totodată, şi un acces la educaţie de calitate mai slabă, probleme legate de veniturile care pot să facă diferenţa între un elev pregătit pentru examene şi un alt elev care trebuie să se mulţumească cu ceea ce oferă sistemul de învăţământ şi ştim că există disparităţi uriaşe între mediul urban şi mediul rural. Toate acestea pun în dificultate familiile din mediul rural.

- Conceptul de sărăcie educaţională este un indicator, un reper strategic, pentru autorităţi. Vedem în ce măsură factorul sărăcie afectează şi accesul copiilor la o educaţie de calitate. Ştim că acest lucru se întâmplă în special în mediul rural. 

- În pandemie nu am putut vorbi de educaţie, ci de o pseudo-educaţie, iar grupurile cele mai vulnerabile nici nu au avut acces la tehnologie modernă, astfel încât să urmărească cel puţin acele lecţii online. Imediat după pandemie, programele remediale nu au fost dezvoltate suficient, nu au fost extinse în mediul rural, afectându-i aproape iremediabil pe mulţi dintre copii. 

- Există şi acest fenomen al abandonului şcolar despre care ştim că, în fiecare an, cam 30.000 de copii pleacă din sistemul primar, gimnazial şi liceal şi foarte puţini dintre ei se întorc. 

- Există şi un alt indicator, acela al neparticipării şcolare, care indică că în jur de 300.000 de copii, cu vârste între 7 şi 17 ani, apar în statisticile naţionale, dar nu se regăsesc înregistraţi în sistemul de educaţie. Deci practic ei nu intră în sistem, pierzând ani foarte mulţi de şcoală. Unii dintre ei nu reuşesc nici măcar să finalizeze învăţământul obligatoriu. 

- Un alt indicator important, pe care ni-l tot semnalează Comisia Europeană, pentru că avem un angajament cu privire la acesta, este cel cu privire la părăsirea timpurie a şcolii. Sunt tineri între 18 şi 24 de ani care nu se află în nicio formă de educaţie şi nu şi-au terminat învăţământul obligatoriu. Nici nu au o pregătire profesională. Sunt în jur de 300.000 de astfel de tineri în ţară, ceea ce înseamnă cam 15% dintre tineri, deşi media europeană este undeva la 8-9%, iar România are un angajament de aproape un deceniu să scadă acest procent la 11%. Acest lucru nu s-a întâmplat. 

- Avem multiple faţete ale problemelor din educaţie, iar la acestea se adaugă şi sărăcia, excluziunea socială şi deprivarea socială şi materială severă. 

- Învăţământul nu este gratuit. Părinţii plătesc foarte mult. Ultimul studiu indică în jur de 6.000 de lei pe an pe care trebuie să-i cheltuie părinţii pentru a susţine educaţia copiilor. Bani pe care noi nu îi investim, în condiţiile în care România investeşte în Educaţie doar 3% din PIB, în condiţiile în care media europeană este de 5%. Restul de bani necesari pentru educaţia copiilor sunt plătiţi de către părinţi. Dar nu toţi părinţii au această posibilitate şi ştim că majoritatea cheltuielilor, din analizele noastre cu privire la costurile ascunse ale educaţiei, cam 2.500 de lei pe an se duc pe meditaţii, pe copil în România. Asta înseamnă aproape jumătate din banii pe care părinţii trebuie să-i pună la dispoziţia sistemului de educaţie.

- Diferenţele dintre mediul rural şi mediul urban indică că cheltuielile pentru meditaţii sunt cu 40% mai mari în mediul urban decât în mediul rural. Asta pune de fapt într-o situaţie de dezavantaj, neoferind copiilor educaţie de calitate în zonele în care ar fi nevoie de mai multe investiţii pentru ca şcoala să reprezinte, într-adevăr, acea cauză care să rupă transmiterea intergeneraţională a sărăciei. 

- Noua lege conţine câteva norme cu privire la costul standard per elev, dar în opinia noastră corecţiile nu sunt suficiente ca să acopere acest clivaj urban rural. Ceea ce noi am subliniat şi am şi propus un articol, acela de a investi mai mult în zonele cunoscute ca având probleme economice şi cu rezultate mai proaste la Evaluarea Naţională sau la Bacalaureat, decât în alte regiuni, astfel încât să putem echilibra situaţia care ne macină de foarte mult timp. Acum 30 de ani tot despre aceste diferenţe între urban şi rural discutam cu jurnaliştii şi iată că, după trei decenii, lucrurile par să nu se fi schimbat. 

- Eu ce aş putea reproşa Legii Educaţiei este această prevedere care alocă sistemului educaţiei 15% din bugetul general consolidat şi nu conţine angajamentul acela de a aloca şi procentul acela de 6% din PIB, aşa cum o făcea şi legea anterioară. E adevărat că guvernele s-au dovedit incapabile an de an şi au prorogat articolul 8 din Legea 1 din 2011, iar investiţiile n-au depăşit 3%. Practic, în fiecare an am lipsit copiii de 3 procente care, de drept, le reveneau pentru educaţia lor. Aceasta este şi situaţia în care ne regăsim. Este efectul logic al unei neînţelegeri cu privire la importanţa crucială a investiţiilor pentru copii şi nu numai în domeniul Educaţiei, dar şi în Sănătate şi în protecţia socială.  

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰