Video Demisia ministrului Educaţiei, cerută după ce a ignorat o elevă care plângea în faţa lui. "Este sfâşietor"

Eleva participa la o dezbatere despre sănătatea mintală a adolescenţilor organizată chiar de Comisia pentru Învăţământ din Senat şi reclama presiunea din şcoală, faptul că şcoala interzice telefoanele în loc să-i înveţe pe copii şi că volumul de muncă e prea mare pentru elevi: prea multe teme, proiecte neinterasante şi cărţi de citit pe care nimeni nu le explică şi din care n-a înţeles nimic, 27 la număr numai în acest an şcolar la Limba Română, argumenta fata. A izbucnit în lacrimi în momentul în care le transmitea celor interesaţi să o şi asculte din rândul oficialilor prezenţi că nu îşi mai doreşte să audă voci care-i spun ca e ZERO.

Într-o reacţie pentru Observator, ministrul Educaţiei a susţinut că nu era vorba despre dezinteres, doar că avea probleme mai urgente de rezolvat. Mihai Dimian susţine că se trezise de la 2 noaptea, pentru a rezolva cele mai stringente probleme ale învăţământului românesc, deci era în priză de 12 ore. Mai precis, lucrase la nişte proiecte de lege, astfel încât să nu pierdem fondurile din PNRR destinate Cercetării.

Ministrul Educaţiei spune că a avut probleme şi cu Legea Salarizării, pentru că profesorii ar urma să piardă nişte bani. În plus, partea din dezbatere pentru care fusese invitat trecuse, iar pentru plângerile elevilor, avea un secretar de stat alături de el, externalizase resonsabilitatea. I-a transmis reporterului Observator Maria Rohean, care a reuşit să obţină această reacţie, că ne ocupăm cu "mizerii şi manipulări".

Mihai Dimian nu e la prima intrare in colimator cu presa. Nu mai departe de acum două zile, jurnaliştii EduPedu acuzau că ministrul interimar al Educaţiei i-a sunat să exercite presiune asupra lor, să se plângă de felul în care au reflectat subiectele care îl vizează şi să încerce să exercite control editorial asupra redacţiei. 

Noi am analizat întreaga situaţie alături de Marcel Bartic, profesor şi activist civic, care a oferit un interviu în exclusivitate lui Marius Pancu, pentru Observatorul de Noapte. Iată câteva dintre cele mai interesante declaraţii oferite de acesta:

- Cum s-a văzut ca om din sistem reacția Ministrului Educației? 

- Permiteți-mă mai întâi să revin un pic la filmuleț. Este foarte trist, este sfâșietor și o spun nu doar în calitate de profesor, dar o spun și în calitate de părinte. Avem un copil, o elevă de clasa V-a care și-a învins emoțiile, a făcut eforturi foarte mari să vorbească într-un context oficial. Știți cum se mai întâmplă pe la noi prin învățământ, copile, să vorbește frumos și atent, să nu-i deranjezi pe oamenii importanți de acolo. Dar uite, copilul ăla a reușit și dumneavoastră știți foarte bine, sunt adulți care nu sunt în stare să aibă un discurs coerent într-un altfel de context. Copilul ăla a reușit.

Era de bun simţ să i se acorde atenție de la persoana care reprezintă chiar sistemul de învățământ. Sistem de învățământ care reclamă în toate hârtiile, în toate strategiile că în centrul preocupărilor noastre, ale tuturor, se află copilul. Iacătă am avut un exemplu prin care de la cel mai înalt nivel al sistemului nostru de învățământ s-a cam văzut cam câtă atenție este acordată copilului.

Acum, să mă iertați, dar și scuza că a fost un program foarte încărcat și că sunt foarte multe proiecte... Știți cum e? În momentul în care ai un copil în fața ta care la finalul discursului are lacrimi în ochi. În momentul ăla lași baltă tot, pentru că ăsta este lucrul cel mai important din orice faci tu, ministru al Educației, tu profesor, tu director de școală sau inspector școlar. Lași baltă tot și te duci la copilul ăla. Nu o să poți clinti lumea din loc, dar măcar îl încurajezi, îi spui o vorbă bună, îi spui că ai să faci tot ce ține omul de tine, îți schimbi lucrurile. Asta trebuia făcut. Asta simt că ar fi trebuit să vină din partea unui ministru al Educației. E trist că am ajuns. A fost un mesaj foarte, foarte nici măcar...

Inițial am zis că e revoltător, că mă enervez, nici măcar, nici măcar de nervi nu e. Este trist. Ceea ce ați văzut și ce am văzut cu toții este expresia indiferenței față de tot ce înseamnă educație și maniera în care politicienii, cei mai mulți dintre ei de 35 de ani încoace, înțeleg să se raporteze la educație. Amintiți-vă, vin la începutul anului școlar, când dă bine să țină cât un discurs. Vin la sfârșitul anului școlar când se laudă cu nu știu ce realizări au mai făcut ei. N-am văzut niciunul care să vină în timpul anului școlar. N-am văzut pe nimeni să meargă nu la școlilele alea bune din centru care arată bine, dar să meargă uite colea în județul Vaslui sau în județul Teleorman. Să stea lângă copilul ăla amărât acolo care se duce în cizme la școală. Abia asta înseamnă să-ți pese de educație. 

Discursurile frumoase și strategiile care sună bine nu au nicio valoare, nicio valoare, dacă nu vor ști să fie acolo, lângă copii. Și dacă dacă ați sesizat acel copil, acel copil n-a greșit cu nimic. Copilul respectiv ne-a transmis tuturor niște lucruri pe care le știm. Nu vreau să-i bag pe toți în aceeași găleată, dar există o doză de indiferență față de nevoile copiilor în sistemul nostru de învățământ.

Există un grad de nepăsare, așa cum sunt sigur că da, profesori foarte buni, profesori pasionați, profesori dedicați, dar există și reversul monedei. Copilul ăla asta spunea, amintea de cele 27 de cărți. Nu asta era problema copilului, cât mai degrabă faptul că n-a găsit un sens al învățării. Suntem într-un sistem care te îndoapă cu informație ca să dăm bine la sfârșit, eventual să scoatem vreun olimpic ca să ne depunem dosarul la gradația de merit.

Ăsta nu este învățământ. Învățământul este atunci când știi să fii aproape de copil, să-i arăți o direcție. Copile, uite de asta avem noi de învățat. Hai să învățăm împreună. 

- Aici e o discuție mai amplă, că și putem să intrăm chiar pe Legea Salarizării, deși nu era neapărat subiectul conversației noastre, că pomeneaţi gradația de merit. Pe de-o parte încearcă guverne succesive să aducă salarizarea în funcție de performanță, dar asta vine și cu reversul ăsta de a vâna diplome, de a vâna certificate, de a vâna atestate de către dascăli. Și atunci mă întreb care ar fi linia care să împace pe toată lumea, să ducă și la performanță reală și la un sistem de bonificație din partea guvernului în funcție de performanță?

- Sigur că este nevoie, sigur că este nevoie de o motivație și pentru cadrele didactice, dar în ceea ce privește obsesia olimpicilor și de a face lucrurile să dea bine la suprafață, ingorând restul problemelor, ignorând, fără să le mai acordăm atenție copiilor, cum s-a întâmplat miercuri. Iertați-mă că mai amintesc încă o dată. Asta este o problemă de natură istorică, pentru că după 1989, după 50 de ani de comunism în care practic elitele ne-au fost călcate în picioare, am simțit nevoia să le inventăm cu orice preț. Iar lucrul ăsta s-a simțit în educație și am ajuns să cultivăm.

Pe bună dreptate, sunt copii foarte buni în țara asta, dar am ajuns să ignorăm pe ceilalți și am ajuns să ignorăm și problemele, și nevoile, și așteptările lor. Și de asta a ajuns copilul, a ajuns Ilinca, fetița care a vorbit, să ajungă să, nu știu, să-i dea lacrimile spunând toate lucrurile astea. 

Și aș vrea să mai spun ceva, Ilinca, dacă ne vezi, dacă ne auzi, să știi că ne-ai impresionat. Suntem mândri de tine, ai avut un discurs foarte bun și știi ceva, când ai să ajungi tu mare, n-am nicio îndoială că tu și mulți alți copii cum ești tu vei face țara asta să arate mult mai bine. 

- Categoric. E și mesajul nostru, mai ales că s-a văzut că nu era un discurs regizat. Era un discurs spus din inimă, faptul că a izbucnit în lacrimi în momentul în care a vorbit despre o presiune cu care se confruntă la școală a fost cu adevărat înduioșător. Și poate că dacă ministrul Educației ar fi vrut să purteam o discuție așezată, fără să ne acuze că răspândim "mizerii și manipulări", ne-ar fi putut explica tot așa așezat, cum de n-a sesizat nici măcar momentul ăla, care să-l trezească din scroll-ul de pe telefon. 

Dar aici vreau să rămânem un pic, domnule Bartic, reacția asta defensivă a ministrului pe de-o parte, coroborată cu amenințările pe care le spuneam la adresa presei pe de altă parte, chiar dacă e ministrul interimar, ar fi trebuit să-l ducă la demisie? Așa cum a făcut și domnul Demeter? 

- Categoric. Categoric. Categoric o spun și mi-o asum acest lucru. În acest moment este un gest care ar trebui să ducă obligatoriu la demisia de onoare. Și să știți că nu sunt doar presiunile puse asupra unor jurnaliști. E o anumită atitudine față de copii, față de profesori. 

Mai săptămâna trecută, în cadrul unei emisiuni televizate, acolo unde era într-o conversație cu un profesor tânăr care tocmai trecuse printr-un AVC, domnul ministru a replicat. "Știți cum e, domnule? Erau vremuri în care și sâmbăta veneam și făceam ore". Sigur că da. Erau vremuri în care, nu știu, în alte epocii istorice aveam țărani dependenți. Erau alte epocii istorice în care erau sclavi și tot așa. Dar nu cred că vrem să ne întoarcem acolo. Vrem doar să există o motivație corectă și atenție pe copiii pe care îi avem în grijă.

Dar sigur că din partea unui politician așteptările mele sunt foarte scăzute. Nu mă aștept să înțeleagă lucrurile astea. Atâta timp cât nu ai trecut, nu ai interacționat cu astfel de copii, nu ai interacționat într-o cancelarie cu profesori care lucrează cu astfel de copii. E destul de dificil. Dar după acest moment, e un moment de insensibilitate. Iar scuzele cu care a venit ulterior, invocând propria situație, eu empatizez. Empatizez cu orice familie care este în situația de, nu știu, de a-și vedea copilul abia seara.

Pe de altă parte, în momentul în care domnul ministru și-a asumat această responsabilitate, trebuia să știe la ce se așteaptă. Pentru că, până la urmă, și-a asumat singur niște obligații pe care, sigur că da, trebuie să le ducă la bun sfârșit. Ori acum, știți cum e răspunsul ăsta, că eu m-am supărat, îmi iau jucăriile și plec. 

Ok, poate că e cel mai bun lucru pe care domnul ministru poate face în acest moment. În fruntea educație este nevoie de un om și o echipă de oameni hotărâți, cu expertiză, oameni care știu ce au de făcut, oameni cu atenție la copii, să aibă experiența lucrului cu copiii. De asta este nevoie în acest moment, de oameni care vin și flutură niște discursuri de astea în limbă de lemn. Astea contează, nu doar că nu contează în momentul de fapt, dar ne fac mai mult rău. 

Așa că, ca să fiu foarte scurt în acest moment, cred că da, demisia ar fi cel mai bun lucru pe care l-ar putea face în acest moment și, mai mult decât atât, sigur că da, ar putea regla poate mult mai ușor și situațiile pe care le are la Suceava.

- Haideți să vorbim un pic și de problemele pe fond pe care le-a ridicat Ilinca în discursul său, pentru că în documentarea de azi, să știți că am întâlnit și profesori, am discutat și cu  profesori care spuneau cum adică să îi învăț eu pe copii ce să facă cu telefonul, cum să-l folosească, să nu le mai pună părinții în mână telefonul de la cinci ani încercând să scapă de ei și să externalizeze cumva responsabilitatea parentingului, ce să mai caute la mine de la șapte, opt ani încolo să învăț eu cum să folosească telefonul corect. 

M-am uitat și pe statisticile UNESCO, sunt 116 sisteme de învățământ în jurul lumii care interzic, 114, care interzic telefoanele în școli și atunci vă întreb cum ar trebui folosite ele corect și dacă măsura asta interzicerii e una pozitivă sau nu? 

- Noi suntem o societate care care se aruncă foarte ușor spre a interzice, dar încă o dată telefonul sau orice device, orice tehnologie nu reprezintă altceva de când suntem noi de la homo habilis încoace. Noi suntem oameni făuritori de unelte. Unealta în sine nu are nicio vină săraca. Cât mai degrabă felul în care o folosim, că dacă telefoanele de pildă sau noi adulții am înțelege că trăim într-o epocă a tehnologiei și vrem nu vrem, dar va trebui fie să ne racordăm noi la maniera în care învață copiii și nu să interzicem abrupt toate lucrurile astea poate că s-ar schimba paradigma în care ne raportăm la telefoane. 

Dar pe de altă parte, ceea ce spunea Ilinca acolo, cred că vine mai degrabă din dorința de a i se explica, de a-i spune cineva de ce nu e ok să stau cu telefonul sau să fac altceva. Era o dorință sinceră de a primi un răspuns. Din păcate, în momentul de față, în România suntem în situația în care totul, foarte multe lucruri sunt puse pe spatele familiilor și părinților. Ok, ar fi minunat ca părinții și familiile să își poată ajuta copiii să înțeleagă lucrurile astea de acasă. 

- Să știți că sunt dascăli care spun contrariul, că nu-și mai asumă niciun fel de responsabilitate părinții și vor ca totul să se întâmple la școală. Deci aici e cumva terenul la care undeva la un moment dat vor trebui să se întâlnească cele două părți. 

- Da, dar noi suntem într-o țară în care sunt sute de mii de copii care provin din familii, din medii defavorizate, cu părinți care poate chiar uite n-au de unde să știe cum trebuie să facă ăla micul cu telefonul și atunci cine ar trebui să se ocupe de acești copii? 

Sigur că da, instituțiile statului, printre care și școala. De ce? Pentru că noi de aia plătim taxe și impozite. Nu-i așa? Știți, eu nu mă pricep la medicină. Dacă mă puneți pe mine acum să fac operație de hernie e sfârșitul lumii. Nu mă pricep la construit avioane cu reacție. Sigur că da, punem niște oameni care se pricep. 

Uite, poate nu mă pricep nici la educație. Uite, de aia am inventat noi instituția școlii, pentru că sunt niște oameni acolo care se pricep. Dacă eu, părinte, poate sunt dulgher sau poate lucrez cu ziua într-un sat din județul Vaslui, eu de aia îmi duc copilul la școală. Să facă școala ce nu mă pricep eu să fac. Încă o dată, ar fi de dorit, ar fi ideal să vină sprijinul ăsta din partea familiei, dar școala este o instituție publică, plătită din taxe și impozite, tocmai să ofere ceea ce noi cetățenii obișnuiți poate nu știm să facem.

Sigur că lucrurile astea nu o să ajungem, nu o să ajungem în zone extreme, dar a explica celui mic la școală, mă copile, uite cu telefonul, putem folosi la o lecție. Fii atent pe ce site-uri intri. Astea sunt lucruri minimale pe care orice profesor și să știți că sunt în România, sunt profesori care fac lucrul ăsta.

Acum, că sunt cei mai vocali care sar în sus imediat și spun că nu e treaba mea, că și așa nu mă plătește pentru asta. Așa, omul ăla nu e profesor, omul ăla este mercenar care a ajuns la catedră și din nefericire, iată, are impactul ăsta asupra unor copii. 

Încă o dată sunt profesori buni în România, sunt profesori faini, inclusiv prin satele din România care fac lucrul ăsta. Sunt profesori, știu eu, că interacționez cu multe comunități din țară, profesori care stau mult peste program, profesori care oferă din timpul lor, îi ajută pe copii. 

Citeam zilele trecute de profesori în mediul rural care fac, fac pregătire gratuit cu copiii de clasa opta să-i poată ajuta să treacă de examenul ăsta. 

- Mai aveam o componentă de discuție pe care au văzut-o telespectatorii în materialul nostru. Aceea privitoare la rețelele sociale și știm că ne îndreptăm în Uniunea Europeană spre cel mai probabil, spre o regulă unitară de interdicția rețelelor sociale de la o vârstă în jos, adică sub probabil 15 ani, 16 ani. Care e abordarea corectă aici din punctul nostru de vedere? 

- Aici sunt mai multe, sunt mai multe propuneri în spațiu public și nu doar la noi în țară, inclusiv la nivel european. Ca să fiu foarte scurt, imaginați-vă un puști de 14-15 ani căruia ei se interzice accesul la rețelele sociale. Vă garantez în a doua zi va găsi el o metodă prin care se intre. Interdicțiile acestea, pe lângă faptul că sunt foarte greu, dacă nu e imposibil de pus în aplicare și imaginați-vă cu birocraţia, cu balastul birocratic de la noi, dar sunt inutile.

Copiii vor găsi întotdeauna o modalitate prin care să fenteze lucrurile astea. Soluția ar fi să venim mai degrabă din spate cu formarea adulților. Noi, adulții, trebuie să înțelegem. Iertați-mă, avem 40 şi ceva la sută dintre adulții din România care se informează de pe TikTok. Sunt unii care cred că pământul e plat. Sunt unii care vociferează împotriva unor chestiuni științifice elementare. 

În primul rând, noi, adulții, ar trebui să înțelegem cum să folosim lucrul ăsta, după care nu să interzicem sau să limităm accesul la tehnologie, cât mai degrabă să-l integrăm noi în actul didactic.

Dar vedeți că și aici există o rezistență destul de serioasă din partea, nu doar a profesorilor. Profesori, părinți, o bună parte din societatea românească, tocmai pentru că noi nu am învățat cum să o folosim. 

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰

Înapoi la Homepage