Video Nae Caranfil, despre filme în era "political correctness": "Cred că este un cancer în cinematografie"

Nae Caranfil s-a născut în 1960, la Bucureşti, şi a absolvit cursurile Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică în 1984. Treptat, a devenit un nume de legendă în cinematografia românească, în special ca regizor şi scenarist.

Oficial şi-a făcut debutul ca regizor şi scenarist în urmă cu trei decenii, în 1993, cu pelicula "E pericoloso sporgersi", care s-a bucurat de un real succes inclusiv la Festivalul internaţional de film de la Cannes. Acum, la trei decenii de la debut, Nae Caranfil se pregăteşte să relanseze pelicula care a stat la temelia unei cariere de invidiat.

Am stat de vorbă cu Nae Caranfil, în exclusivitate pentru Observator, despre amintirile pe care le-a acumulat acesta, dar şi despre subiecte la zi din cinematografia mondială.

Vezi și

Iată câteva dintre cele mai interesante declaraţii făcute de Nae Caranfil:

- Vorbim de 30 de ani distanţă. Fix 30 de ani. Pe 16 mai 1993 a avut loc premiera mondială a filmului meu de debut, la festivalul de la Cannes. Evident că, pentru un tânăr cineast cum eram pe atunci să-şi aibă primul film în festivalul de la Cannes, să-şi poată invita tatăl, criticul de film Tudor Caranfil, să vină pentru prima oară la festivalul de la Cannes şi să ia şi el contact cu acest festival legendar, a fost o chestie de mare emoţie, evident. 

- Amintirea cea mai simpatică pe care o am, apropo de acel eveniment, a fost că după proiecţia principală a filmului, a doua zi dimineaţă, am susţinut o conferinţă de presă. Era prima conferinţă de presă pe care o susţineam în viaţa mea şi în faţa tuturor jurnaliştilor prezenţi, înainte de a da drumul la tirul de întrebări cu care urma să fiu asaltat, am ţinut să fac o mică precizare, o mică introducere la început şi le-am spus cam aşa - Vreau să vă spun din start că este prima mea conferinţă de presă şi că sunt foarte emoţionat. De ce? Pentru că toată viaţa mea, atâta cât a fost până acum, am avut convingerea că adevărata mea vocaţie e să dau conferinţe de presă. Filmul, cinema-ul, nu este decât un mijloc de a ajunge acolo. Au râs, s-au distrat, îi câştigasem. 

- Relansez filmul pentru că, după 30 de ani, am reuşit să restaurez, din punct de vedere tehnic, acest film care fusese, oarecum, uitat de lume şi devenise orfan într-un laborator şi era gestionat de nişte lichidatori judiciari. Au fost nişte probleme. Nu mi-a aparţinut o perioadă, o bună perioadă de timp. 

- Avem un film în haine noi, ca să spunem aşa, deşi este acelaşi film, dar care va fi unui public altul decât cel care s-a bucurat de el acum 30 de ani. Tânăra generaţie care intră în contact cu acest film o să fie cucerită nu de prezentarea epocii Ceauşescu sau lucruri de genul acesta ci de revelaţia că vârsta lor, vârsta tinereţii, este aceeaşi oriunde, în toate regimurile politice, şi, indiferent, cu sau fără internet sau telefon mobil, cu sau fără uniforme şcolare sau stagiu militar obligatoriu, cu sau fără constrângeri sociale şi cu sau fără un dictator sângeros la putere. 

- Ar trebui să fie un instinct profund sănătos al vârstei tinere, acela de a fenta sistemul. Indiferent că vorbim de un sistem politic sau de familie, pur şi simplu. 

- Titlul, pe care astăzi îl regret, titlul trebuie explicat un pic. Generaţia tânără s-ar putea să nu perceapă exact ce se întâmplă cu titlul acesta. Titlul se traduce prin - nu vă aplecaţi în afară. La momentul în care am făcut filmul am insistat ca această sintagmă să devină titlul definitiv al filmului. Atunci eram absolut convins că şi peste 30 şi peste 50 şi peste 100 de ani, toată lumea o să ştie ce înseamnă E pericoloso sporgersi. Erau acele plăcuţe de metal înşurubate pe pervazul ferestrelor la trenuri, în vagoanele de tren, şi în care în patru limbi, printre care şi italiana, se spunea să nu te apleci în afară, să nu scoţi capul pe fereastră, pentru că era o plăcere anume să scoţi capul pe fereastră, să te laşi bătut de vânt. Era o senzaţie de libertate, aceea de a scoate capul şi de a fi împotriva curentului, nu? Şi vedeţi cum se leagă metaforele. Capul la cutie, scoţi capul împotriva curentului, este vorba despre această sfidare a sistemului. 

- Aş schimba titlul cu titlul care a fost în versiunea originală, adică înainte ca filmul să fie terminat. El a intrat cu titlul "Duminici cu bilet de voie". 

- Din ceea ce mă priveşte, fiecare film a avut un alt tip de presiune care s-a făcut asupra mea. Eu am avut şi privilegiul de a lucra un film, Closer to the Moon, pe sistem american, acolo unde termenul de "final cut", decizia finală asupra formei în care ar urma să fie livrat filmul la public îi aparţine producătorului. Cu rari excepţii ale unor regizori care îşi pot negocia propriul final cut prin contract şi care sunt regizori vedetă, care, practic, numele lor vinde deja filmul. La mine nu era cazul, făcând filmul cu un producător american, drept care eu nu am avut acest drept de final cut. L-a avut producătorul, cum este sistemul american, iar bătălia pentru ca, în final, filmul să semene cu mine şi nu cu producătorul a fost destul de lungă şi de complicată. 

- Folosirea inteligenţei artificiale ar putea fi un pericol real. Lucrul acesta mă duce cu gândul la o istorioară în care unuia dintre regizorii mei preferaţi americani, de la Hollywood, Billy Wilder, i-a fost prezentat un fel de cinemobil de ultimă generaţie, cam de prin anii 80, în care practic intrai ca într-un autobuz imens. Intrai pe o uşă şi aveai, practic, toate etapele de fabricaţie a unui film, ca în nişte compartimente de tren, succesive, şi ieşeai, practic, virtual vorbind, cu filmul terminat pe cealaltă uşă, pe uşa din faţă. Wilder a vizionat toată această minune tehnică şi tehnologică din acea perioadă şi a spus la final, după ce a coborât, da poveşti bune ştie să scrie? Şi aici toată lumea a ridicat din sprâncene. 

- S-ar putea ca, din raţiuni pur comerciale, inteligenţa artificială să fie preferabilă unor talente reale. 

- Nu mă interesează absolut deloc politically correctnessul, cred că este un cancer în cinematografie. Ce se poate face? Chimioterapie, habar n-am. Nu m-a atins în mod direct dar da, îmi e teamă de el. Nu îmi place deloc să privesc la această derivă. Nu vreau să mă gândesc că ar trebui să fiu atent când scriu un scenariu astfel încât să nu rănesc sensibilităţile timpului, dar dacă începi să gândeşti aşa, practic nu mai faci artă, nu mai faci ... te pui în pagină, ori nu asta este vocaţia mea. Vocaţia mea, cum am spus, este să dau conferinţe de presă. E pericoloso sporgersi nu e politically correct pentru că lumea pe care o sondez, lumea soldaţilor în termen, lumea elevilor de liceu nu e  politically correct, dimpotrivă, e o lume în care ierarhiile se fac pe baza unor criterii destul de crude, ale vieţii. Şi dacă vrei să vorbeşti despre cum e viaţa acolo, în aceste medii, trebuie să o înţelegi aşa cum este ea, nu cum ai vrea tu să fie sau cum ar vrea alţii să fie.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰