Premierul tehnocrat, soluție de criză sau iluzie politică? Ce arată exemplele europene

Istoria arată că guvernele tehnocrate pot funcționa doar în anumite condiții. În lipsa acestora, tehnocrații ajung rapid să depindă de aceleași partide pe care ar trebui, teoretic, să le înlocuiască temporar.

Un premier tehnocrat este, de regulă, o persoană fără funcție de conducere într-un partid, selectată pentru competența profesională sau pentru credibilitatea sa instituțională. În Europa, astfel de premieri au venit adesea din bănci centrale, instituții europene, universități, administrație sau organisme internaționale, arată o analiză realizată de Mediafax.

Italia, cazul cel mai cunoscut

Italia este una dintre țările europene care au apelat cel mai des la guverne tehnocrate sau conduse de tehnocrați. În 1993, Carlo Azeglio Ciampi, fost guvernator al Băncii Italiei, a devenit premier într-un moment de criză majoră a sistemului politic, după scandalul de corupție Tangentopoli. În 1995, Lamberto Dini, fost director general al Băncii Italiei și fost ministru de Finanțe, a condus un guvern de tranziție după căderea executivului condus de Silvio Berlusconi.

Mario Monti și Mario Draghi

Mario Monti, fost comisar european, a fost numit premier în 2011, în plină criză a datoriilor suverane din zona euro. Italia se confrunta cu presiuni puternice pe piețele financiare, iar guvernul Berlusconi își pierduse credibilitatea. Monti a reușit să calmeze temporar piețele și să adopte reforme fiscale, ale pensiilor și ale pieței muncii.

Succesul său a fost însă limitat. Măsurile de austeritate au produs costuri sociale importante, economia a rămas slabă, iar sprijinul public pentru guvern s-a erodat. Când Monti a încercat să transforme capitalul tehnocratic într-un proiect electoral, rezultatul a fost modest.

Mario Draghi, fost președinte al Băncii Centrale Europene, a condus Italia între 2021 și 2022. El a beneficiat de o reputație internațională excepțională și de o coaliție largă, formată pentru gestionarea pandemiei și a fondurilor europene de redresare. Guvernul său a fost perceput ca o garanție de stabilitate într-o perioadă dificilă.

Totuși, și Draghi a căzut atunci când partidele din coaliție au retras sprijinul politic. Cazul Dragi este unul dintre cele mai clare exemple că autoritatea tehnocratică nu poate înlocui matematica parlamentară.

Grecia: tehnocratul ca administrator al austerității

În Grecia, Lucas Papademos, fost vicepreședinte al Băncii Centrale Europene, a fost numit premier în 2011, într-un moment critic al crizei datoriilor. Misiunea sa era să asigure aplicarea acordului de bailout și să evite intrarea țării în incapacitate de plată.

Papademos a obținut adoptarea unor măsuri cerute de creditorii internaționali, dar acestea au inclus reduceri de cheltuieli, tăieri salariale și reforme dure. Votul din Parlament a avut loc pe fondul unor proteste violente la Atena.

Guvernarea tehnocrată a evitat haosul financiar imediat, dar nu a produs consens social; dimpotrivă, a accelerat prăbușirea partidelor tradiționale și ascensiunea forțelor anti-sistem.

Cehia, exemplu de mandat limitat

Există și cazuri în care guvernele tehnocrate au fost considerate relativ reușite.

În Cehia, Jan Fischer, fost șef al Biroului de Statistică, a condus între 2009 și 2010 un guvern tehnocrat cu mandat limitat. Cabinetul său a avut ca principal obiectiv administrarea țării până la alegeri, fără să deschidă reforme majore sau teme ideologice. Tocmai această limitare a mandatului a contribuit la stabilitate.

România: precedentul Cioloș

România are deja un precedent relevant. Dacian Cioloș a fost numit premier în noiembrie 2015, după demisia lui Victor Ponta, pe fondul protestelor declanșate de tragedia de la Colectiv. Guvernul său a fost prezentat drept unul tehnocrat, cu un mandat de aproximativ un an, până la alegerile parlamentare din 2016.

Cabinetul Cioloș a avut câteva zone în care a fost apreciat: transparență administrativă, unele măsuri în sănătate, fonduri europene și reforme punctuale. În același timp, guvernul a fost dependent de un Parlament controlat de partide care nu îi aparțineau.

Mandatul scurt a limitat capacitatea de reformă. După alegerile din 2016, puterea politică a revenit la partide, iar multe dintre direcțiile deschise de guvernul tehnocrat au fost încetinite sau abandonate de PSD-ul lui Liviu Dragnea. PSD și-a concentrat campania pe atacuri la premierul tehnocrat pe care în teorie îl sprijinea indirect.

Cât de bună este ideea unui premier tehnocrat pentru România

La prima vedere, ideea poate părea convenabilă. Un premier fără carnet de partid, cu profil profesional solid, ar putea fi prezentat ca o soluție de calmare, mai ales într-un moment în care partidele nu reușesc să refacă o majoritate stabilă. În realitate, pentru România de astăzi, un premier tehnocrat ar avea un spațiu de manevră foarte limitat și riscă să devină mai degrabă un paravan politic decât un instrument real de reformă.

Problema centrală este deficitul. România se află în continuare sub procedura de deficit excesiv a Uniunii Europene.

În acest context, viitorul guvern nu va avea de administrat o perioadă liniștită, ci una în care sunt necesare măsuri nepopulare: reducerea cheltuielilor, reforme administrative, corectarea dezechilibrelor bugetare și îndeplinirea jaloanelor pentru fondurile europene.

Tocmai aici apare limita unui premier tehnocrat. El ar putea propune reforme, dar nu le-ar putea impune singur. Orice măsură fiscală, orice restructurare administrativă și orice reformă cu impact bugetar ar avea nevoie de voturi în Parlament. Partidele care l-ar instala ar putea, în același timp, să-i blocheze proiectele, să le amâne, să le dilueze sau să-l amenințe permanent cu o moțiune de cenzură.

România tocmai a văzut cât de rapid poate fi folosită o moțiune de cenzură ca instrument de reglare politică. Guvernul Bolojan a fost demis pe 5 mai, după ce moțiunea a strâns 281 de voturi, peste pragul necesar de 233.

Un premier tehnocrat ar intra, așadar, în funcție cu o vulnerabilitate structurală: nu ar avea partid propriu, nu ar controla o majoritate și nu ar putea disciplina parlamentarii care îi dau votul de învestitură. În loc să fie un premier al reformelor, ar putea deveni un premier al compromisurilor minimale, mai arată analiza realizată de Mediafax.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰

Înapoi la Homepage