Fotografia cu stil, bucuria ochiului

De când au apărut reţelele de socializare, aproape fiecare dintre noi a devenit pasionat de fotografie. Evident că cele mai populare sunt selfie-urile sau groufie-urile, dar asta nu înseamnă că pozele cu bebeluşii din dotare, cu animalele de casă şi cu peisaje superbe nu primesc o grămadă de like-uri.

În urmă cu două secole, însă, numărul norocoşilor care îşi permiteau să facă o fotografie era foarte mic. Mihai Eminescu, spre exemplu, a fost nevoit să se împrumute de bani pentru a-şi face acea poză pe care o întâlnim în toate manualele de română. Şi asta pentru că realizarea unei fotografii era extrem de costisitoare.

Nimic nu este mai uşor în zilele noastre decât să faci poze. Dacă ai un aparat foto sau, cum am eu, un telefon cu un singur click este imortalizată imaginea. În secolul 19 nu era deloc floare la ureche să faci fotografie, dar decât să vă povestesc, mai bine vă arăt despre ce este vorba.

Vezi și

Mă aşez pe scaun şi îmi sprijin capul într-un suport fix, apoi privesc către aparat pentru ca fotograful să poată stabili cadrul. Tot el este cel care curăţă placa de sticlă şi apoi toarnă pe ea o soluţie de argint coloidal cu săruri minerale. Placa este cufundată în nitrat de argint şi imediat este pusă în aparat. Acum timp de 10 secunde trebuie să privesc către obiectiv. Gata! Sticla este scoasă şi dusă în camera obsucră unde este developată. Imaginea finală este formată din moleculele de argint care au rămas pe suprafaţa lucioasă.

Expresiile portretelor erau cât se poate de serioase la vremea aceea. Doar că eu nu m-am întors în secolul 19 pentru a vă arăta ce se întâmplă. Mă aflu într-un studio foto pe Calea Victoriei din Bucureşti.

În mansarda în care mă aflu arta fotografică este la ea acasă. Printre sute de imagini retro şi multe aparate încărcate cu poveşti, Ştefan Dinu este fotograful care readuce la viaţă fotografia de secol 19 în fiecare zi.

De acum patru ani facem angrotipie şi alte tehnici din secolul 19, gumă tricoloră, albumen. Acum pregătim şi dagherotip, care este şi mai complicată decât ambrotipia. Cumva nu ne-am liniştit şi continuăm să experimentăm.

Nu e deloc uşor să creezi o astfel de capodoperă pe sticlă.

Pe parcursul etapelor ai foarte multe ocazii să strici placa. Se poate sparge sau se poate zgăria foarte uşor şi de aceea tehnica în sine necesită foarte multă atenţie.+24,21 Degeaba faci încadrare genială dacă placa nu este perfect curăţată şi o să cadă imaginea de pe ea.

Dar imaginea finală este una de lăsat moştenire nepoţilor.

Această tehnică, ambrotipia presupune o expunere mai lungă de minim cinci - zece secunde, timp în care faţa subiectului traversează mai multe microexpresii. Expresia finală este oarecum o medie a tuturor expresilor pe care le-a prezentat în faţa camerei.

În plus, fotografia de secol 19 are multe atuuri în faţa celei digitale.

A fost numită regina portretelor pentru două motive. Unul dintre motive este materialul nobil care era folosit, argintul care era captat pe sticlă. Ambele elemente cu o deosebită vibraţie şi foarte rezistente în timp. +17,44 O fotografie pe ambrotip durează foarte foarte mult. Sunt fotografii de peste 150 de ani care nu s-au deteriorat deloc. De aici şi denumirea "ambros" însemna în greaca veche veşnic, nemuritor.

În Bucureşti fotografia de secol 19 a renăscut ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, iar povestea ei are iz regal.

În Bucureşti nu s-a mai făcut această tehnică din 1881 pentru că toţi fotografii de la acea vreme au fost implicaţi în fotografierea încoronării regelui Carol.

Doar că niciuna dintre imagini nu au ieşit demne de o fotografie regală. Aşa că - drept pedeapsă - atelierele lor au fost imediat închise.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰