Viața refugiaților ucraineni, după un an de război. Cristina a fugit în România cu un copil de mână şi unul în cărucior: ''Eram înspăimântată!''

România, ţară de tranzit pentru refugiaţii ucraineni, pare să fi ajuns, după un an de război, o a doua casă. Sunt peste o sută de mii de fugari. Aproape jumătate sunt copii. România şi românii le-au oferit, necondiţionat, cele mai importante lucruri - siguranţă, adăpost şi alinare. Într-o săptămână crucială pentru soarta lumii, Observator vă arată poveştile lor în campania " Un an de război." 

• Incendiu violent lângă Mănăstirea Voroneț din Suceava cu câteva ore înainte de Paşte. Există riscul de propagare

E sfârşit de februarie, 2022. În Ucraina, e deja război. La graniţa cu România, se duc altfel de bătălii. Pentru supravieţuire.   

​"E groaznic. Nu am cuvinte. Trebuie să plecăm. De pe pământul nostru, din casa noastră. Cu copiii, fără nimic.''

Taţii rămân acasă, la război. Doborâţi de durerea acestor despărţiri. Şi de viitorul incert care îi aşteaptă şi pe unii, şi pe alţii. 

România se trezeşte la uşă cu cea mai mare criză a refugiaţilor din istoria sa. Deşi nimeni şi nimic nu ne pregătise vreodată pentru aşa ceva, părea că toată lumea ştie exact ce are de făcut. Eram toti martorii unei mobilizari fara precendent. 

Cosmina Simiean, director DGASPC: Și când am ajuns în dimineața respectivă la Romexpo, nu ne-a venit să credem, era o mare de oameni, cu copii de mână, taţi, femei, bătrâni, care veniseră să ne ajute. A fost nevoie de o tragedie ca să ne arate că oamenii sunt buni 

Cosmina Simieam i-a adunat pe toţi aceşti oameni buni în jurul ei şi a văzut cât de mare poate fi puterea lor, împreună. Se intampla uneori să se golească brusc raftul cu faină sau cu turtă dulce. Şi imediat se ântampla un fel de magie. 

Cosmina Simiean, director DGASPC: Am avut  o persoană care a donat două pâini și o sticlă de lapte pentru că atât și-a permis, și am avut organizații care ne-au trimis 10 tiruri odată.

S-au strâns, în felul ăsta, peste 26 de milioane de euro. Bani care nu sunt nici de la Guvern, nici de la Uniunea Europeană, ci numai din donaţii. Se regăsesc toţi, pe aceste liste. Imaginea completă a unui an de razboi, în cifre. 

Cosmina Simiean, director DGASPC:  O sută 90 de mii 838 de persoane au foot deservite anul trecut la Romexpo. Cu un vârf în decembrie de 2100, pe 6 decembrie, au fost 2100 de persoane într-o zi, a fost recordul nostru absolut.

Viața refugiaților ucraineni, după un an de război

E sfârşitul lui februarie, 2023. Ca în fiecare zi din acest an care a trecut, mii de refugiaţi încă stau la coadă, pentru ajutoare. Sunt oameni pe care acum, nu doar războiul îi alungă de acasă. Ci şi frigul, foamea, întunericul. Cristina le vede pe toate în ochii oamenilor din faţa ei. Şi ar fi putut să le trăiască şi ea, dacă nu pleca la timp.  

Cristina Shatrovska: În 32 de ani de când sunt eu nu am ieșit din Ucraina și nu am crezut vreodată că o să ies pentru că e război la mine în țară.

Când a început războiul mai avea 4 luni până să nască. Era singură, cu încă un copil de 5 ani. Soţul e marinar şi era plecat pe mare. Frica de a naşte în altă ţară a fost mai mare decât teama de a trăi în stare de alertă. După ce a născut-o pe Eleonora a aşteptat doar să se vindece puţin operaţia de cezariană. Şi a plecat spre România. 

Cristina Shatrovska: Un copil de mâna, unul în cărucior, și o valiza violetă. Am ajuns aici, eram așa de înspăimântată, era așa un oraș mare.

Oraşul acesta mare şi oamenii lui mulţi au devenit însă, într-o clipă, unicul ei sprijin. 

Cristina Shatrovska: M-au dus până la metrou, m-au dus acasă, mi-au dat cheile, ce va mai trebuie, să va dau ceva, straie, haine, jucării, ce va mai trebuie. Zic - ce bani să vă dau, ce vă trebuie, precis e real? 

Aşa a inteles Cristina că binele primit de ea trebuie dat mai departe şi multiplicat. Şi-a luat copiii şi a plecat la Romexpo. 

Cristina Shatrovska: Zic, eu știu limba română, vreau să muncesc, aveți nevoie de ajutor? Ei au spus că da, avem nevoie, dar ce ai să faci cu copilul de aici? Copilul o să muncească cu mine. 

Aşa e viaţa ei de aproape un an. Şi-a construit un mic univers în care îi e bine. Azi n-o mai sperie nici blocul înalt în care locuiește, nici metroul, nici agitația marelui oraș care i-a devenit, încet, acasă. 

Cosmina Simiean, director DGASPC: E încă o demonstrație că mamele, pentru puii lor, pot învinge orice. Inclusiv războiul.

Pe frontul acesta, departe de tranşee şi de bombe, e o armată de oameni pentru care a ajuta a devenit meserie de onoare. E ceva ce dă dependenţă.     

Ioana, voluntar: Odată ce ajuți pe cineva și vezi câtă bucurie îți crează asta și ce stare de bine, încercăm să dăm mai departe. Avem momente în care plângem împreună, și eu și colegii de emoție că facem ce trebuie făcut.

Victor are 16 ani şi a plecat din Ucraina cu mama, o valiza si 4 pisici. Din prima zi cand a ajuns in Bucureşti  s-a oferit voluntar. Pentru oameni şi animale.  

Victor, voluntar: Oamenii au pisici, căței, șoareci, păsări și chiar pești.

Alături, doi pensionari americani sortează haine. De un an, de dimineţa până seara, în fiecare zi, fără pauză. 

Rendal Frost, voluntar: Pentru cineva care privește din afară ce se întâmplă aici, e ceva uimitor. Să vezi cum atât de mulți oameni lucrează împreună, nu doar organizații, dar și voluntari. 

Într-un an de zile, printre umeraşe cu haine donate, s-au legat prietenii pe viaţă şi s-au spus multe poveşti despre război şi pace. 

Marina: Nu e doar un război, e distrugerea națiunii ucrainene. Este vorba despre violarea copiilor, a mamelor în față copiilor, torturarea copiilor, este mult mai mult decât ce înseamnă război.

Războiul a alungat-o şi pe Marina din ţara ei, dar tot el i-a arătat o altă faţă a lumii. A descoperit că acasă poate fi oriunde îţi e bine. Cum ar fi aici, într-o ţară care, prin oamenii ei, şi-a deschis larg braţele, fără să le mai închidă de un an.