Expert, despre protestele masive la adresa lui Netanyahu şi gestul Occidentului de a limita exportul de arme spre Israel

Proteste masive se desfăşoară în Israel, în oraşe precum Ierusalim şi Tel Aviv. Oamenii îl acuză pe Benjamin Netanyahu că întârzie nejustificat posibilitatea de a încheia un acord de încetare a focului în ceea ce priveşte Fâşia Gaza, iar noi am analizat întreaga situaţie cu Ioana Bercean, expert în politica Orientului Mijlociu.

• O nouă viitură se îndreaptă spre România. Alertă după ce Dunărea a ieşit din matcă în mai multe ţări

Protestele din Israel sunt atât de ample, încât sute de persoane s-au adunat chiar în faţa casei din Casearea a lui Benjamin Netanyahu. Oamenii insistă ca premierul să ajungă la un acord cu Hamas pentru a putea recupera ostaticii care mai sunt în viaţă după atacul de anul trecut. Până şi vecinul lui Netanyahu a afişat un banner împotriva Guvernului, mai ales că sutele de protestatari sunt ţinute la distanţă de casa premierului care este protejată de baricadele Poliţiei.

Times of Israel acuză că unul dintre reporterii săi, prezent la protest, a fost agresat de forţele de ordine, deşi se identificase clar drept jurnalist. Publicaţia acuză că Poliţia a început să folosească în mod disproporţionat mijloacele de represiune.

Noi am analizat întreaga situaţie din Israel cu Ioana Bercean, expert în politica Orientului Mijlociu

- În ceea ce priveşte zilele lui Benjamin Netanyahu, ele au fost mereu numărate în ultimii cel puţin cinci sau şase ani, întrucât cunoaştem toate acele nelinişti când am avut trei rânduri de alegeri, până când domnia sa a revenit din nou la putere. 

- Benjamin Netanyahu este un politician foarte abil, care întotdeauna sau mai bine spus din 1996 şi până în prezent a ştiut să instrumentalizeze situaţiile, chiar şi situaţiile care erau mai neplăcute în favoarea domniei sale. 

- Schimbul de replici de la distanţă dintre Netanyahu şi Joe Biden nu este ceva nou şi nici ceva pe care domnul Netanyahu să fi evitat de-a lungul timpului, pentru că dânsul a prins toate administraţiile americane, de la Bill Clinton încoace.

- În ceea ce priveşte numărul sau procentul acelei populaţii care iese în stradă, nu aş spune că este chiar o minoritate. Mă uitam şi eu puţin peste presa din regiune, atât presa de limbă arabă, cât şi presa de limbă persană, ebraică nu vorbesc, iar cifrele prezentate sunt destul de mari. Se spune că au fost undeva între 300.000 şi 500.000 de protestatari. Dincolo de numărul protestatarilor care, sigur, la o populaţie de 10 milioane de oameni nu înseamnă foarte mult procentual, este vorba despre reprezentanţa unor sindicate foarte puternice, despre reprezentanţi ai unor caste din acestea profesionale, avocaţi, judecători, muncitori în aeroport şi aşa mai departe. Chiar şi în mediul sanitar am văzut că au fost anumite proteste. 

- Acest fel de nemulţumiri şi aceste proteste pot să blocheze funcţionarea statului aşa cum ea ar trebui să fie sau aşa cum o cunoaştem noi. 

- Cetăţenii sunt nemulţumiţi, în mare parte, pentru că ei simt şi declară, de altfel, că Guvernul nu îşi respectă contractul social. De ce spun asta? Pentru că prioritatea numărul 1 a guvernului israelian, după atacul terorist de la 7 octombrie, a fost eliberarea ostaticilor. Iar aceşti ostatici vedem că au fost eliberaţi în urma unor negocieri. Foarte puţini dintre ei au fost eliberaţi în urma unor acţiuni militare sau de intelligence. Şi iată că aceşti ostatici din urmă, care au fost găsiţi decedaţi, acum, recent, nu au făcut altceva decât să accelereze sau să pună paie pe foc, neacademic spus, pe o nemulţumire preexistentă, pentru că nemulţumirile la adresa guvernului israelian existau şi înainte de 7 octombrie.

- Ceea ce s-a întâmplat atunci, pe 7 octombrie, când mitul acesta, al securităţii israeliene, a fost, din păcate, dărâmat şi s-a soldat cu peste 1000 de victime. De asemenea, ce s-a întâmplat atunci s-a soldat cu peste 200 de ostatici dintre care, iată, mai puţin de jumătate au fost fie eliberaţi, fie găsiţi decedaţi. 

- Această prelungire a războiului nu face decât să crească, să accentueze nemulţumirea preexistentă a societăţii faţă de acţiunile Guvernului.

- Ce se mai simte în populaţia israeliană este acest sentiment că dorinţa sau prioritatea societală este diferită de cea a Guvernului. Societatea îşi doreşte, în primul şi în primul rând, eliberarea ostaticilor sau măcar aducerea acasă a celor care nu mai sunt printre noi, pentru a le fi organizate funeraliile în spirit religios şi, până la urmă, uman, pe când Guvernul, sau cel puţin acesta este sentimentul societal, Guvernul are alte strategii care sunt mai degrabă de natură geopolitică şi politică, aşa cum s-a menţionat, nu, şi rămânerea în coridorul Philadelphi.

- Pe de altă parte, noi vedem şi accentuarea neliniştilor din Cisiordania şi acele incursiuni sau acele schimburi de rachete dintre Hezbollah şi Israel sau acea incursiune în sudul Libanului.

- Problema pentru Benjamin Netanyahu nu este că nu va demisiona. Cu siguranţă nu va demisiona, cel puţin atâta vreme cât războiul va continua. Iar după cum am discutat deja, obiectivele nu au fost îndeplinite. Cât priveşte coridorul Philadelphi, dar şi Înălţimile Golan, ştim că există o întreagă discuţie internaţională. Cine le recunoaşte şi cum le recunoaşte? Cui aparţin? Aparţin Siriei? Aparţin Egiptului? Ele sunt considerate, de către guvernul israelian şi de către structurile de securitate israeliene, ca fiind vitale pentru apărarea Israelului. Despre coridorul Philadelphi se spune că ar fi o cale de scăpare pentru teroriştii Hamas. Sigur că este posibilă şi această variantă, dar trebuie să ne gândim că Israelul nu are acest spaţiu teritorial de apărare în profunzime şi atunci sigur că doresc să rămână acolo cât mai mult, pentru a securiza ce se mai poate securiza, dar desigur şi pentru a controla teritorii cât mai extinse, chiar dacă acele teritorii, în mod legal, oficial, nu aparţin Israelului. 

- Relaţia Israelului cu Egiptul nu ar trebui să fie periclitată, pentru că între Israel şi Egipt există un acord din 1979, după acel şir lung de războaie arabo-israeliene, iar Egiptul a jucat un rol al unui actor care a balansat. Nu a ameninţat Israelul, a încercat să se poziţioneze undeva între nevoia de securitate a Israelului şi buna relaţionare dintre Egipt şi Israel, pe de o parte condiţionată şi de relaţia Egiptului cu Statele Unite, dar pe de altă parte Egiptul nu poate renunţa nici la cauza palestiniană care este o cauză a lumii panmusulmane, panarabe, până la urmă.

- Nici discursurile sau dialogul, să zicem, dintre Egipt şi Israel, din ultimele două sau trei săptămâni, nu a fost lipsit de, haideţi să spunem, ameninţări voalate sau vorbe mai dure, pentru că, pe de altă parte, şi partea egipteană doreşte să se poziţioneze mult mai puternic decât a făcut-o până acum, însă rămâne întrebarea dacă va putea să facă acest lucru sau nu.

- De altfel, Egiptul a şi fost condiţionat de Statele Unite, să nu primească un număr foarte mare de refugiaţi palestinieni pentru că se ştie că aceştia, odată plecaţi, nu se mai întorc şi atunci lucrurile se complică şi mai mult. Pentru că noi suntem în acea dilemă în care eram şi în 2014, de altfel, când a fost ultima mare ciocnire sau ultimul mare război şi putem să revenim mereu şi mereu la aceeaşi problemă, atâta vreme cât numărul de palestinieni dislocaţi sau mutaţi dintr-un loc în altul creşte, iar influenţa israeliană va creşte teritorial. Aceasta este o problemă luată în considerare acum, când noi vorbim, inclusiv de cancelariile occidentale care, chiar dacă sunt paşi aproape nesemnificativi, precum stoparea sau limitarea acelui export de arme, vorbim despre paşi mai degrabă simbolici, pentru că, pe fond, contractele mai vechi de export de arme sunt în continuare în derulare.

- Limitarea exportului de arme este un gest simbolic care transmite, pe de altă parte, şi guvernului israelian că ar trebui să ne aşezăm la masă pentru că trebuie eliberaţi şi acei ostatici, mai ales că unii dintre ei au dublă cetăţenie, israeliană şi americană sau israeliană - britanică şi aşa mai departe.