Reacţia unei japoneze după ce a ajuns la "balta vrăjitoarelor" din Buzău: "Nu mai văzusem niciodată"

• Valea Slănicului, aleasă pentru bogăţia de tradiţii, mituri şi superstiţii
• Descântecele şi practicile tradiţionale de vindecare, în centrul cercetării
• "Balta vrăjitoarelor" şi ritualurile locale care au atras atenţia cercetătoarei
• Ielele din România şi spiritele japoneze, poveşti despărţite de mii de kilometri
• Căluşul, Capra şi Kagura. Legăturile descoperite între cele două culturi
• Superstiţiile care se regăsesc atât în România, cât şi în Japonia
• Obiceiuri vechi de sute de ani care continuă să supravieţuiască în Buzău

Suzuko Miyake urmează studii postuniversitare în cadrul programului "Global Art Practice" la Şcoala Superioară de Arte Frumoase a Universităţii de Arte din Tokyo. Recent, s-a deplasat în România şi a vizitat Muzeul "Timpul Omului" din comuna Mânzăleşti pentru a aprofunda cultura şi miturile locale, parte dintr-un proiect care îşi propune să scoată la iveală poveşti populare legate de tămăduitoare sau vindecătoare, pentru a face o paralelă cu tradiţiile nipone.

Valea Slănicului, aleasă pentru bogăţia de tradiţii, mituri şi superstiţii

"Ceea ce am vrut să înţeleg la început a fost modul în care aceste femei trăiesc în relaţie cu natura, cu pământul şi cu fiinţe invizibile, precum spiritele. Mă interesau modalităţile prin care ele comunică, răspund şi coexistă cu elemente care nu sunt neapărat vizibile. Dansul este, de asemenea, o modalitate de a intra într-o astfel de relaţie. Atunci când dansez, încerc să interacţionez cu mediul înconjurător şi să răspund acestuia, în loc să privesc natura pur şi simplu ca pe ceva de admirat. Din acest motiv am devenit interesată de modurile tradiţionale de viaţă, dezvoltate printr-o relaţie strânsă cu pământul şi cu natura. Am început să mă gândesc că, în cadrul acestor tradiţii, ar putea exista practici şi forme de cunoaştere transmise din generaţie în generaţie, moduri de a trăi împreună cu pământul, de a-l asculta, de a-i răspunde şi de a menţine o relaţie cu lumea naturală. Tocmai acest lucru am încercat să aflu prin cercetarea mea din România", a precizat, pentru Agerpres, Suzuko Miyake.

Studenta a făcut deplasări în mai multe regiuni din România, însă a ales Valea Slănicului şi Muzeul "Timpul Omului" pentru bogăţia informaţiilor legate de tradiţii, mituri şi superstiţii, cunoştinţe de care avea nevoie pentru lucrarea sa. A purtat pentru prima dată ia tradiţională din zona comunei Mânzăleşti şi a fost impresionată de poveştile din spatele lor.

Descântecele şi practicile tradiţionale de vindecare, în centrul cercetării

"La muzeu am avut ocazia să descopăr nu doar ritualuri, ci şi numeroase aspecte ale tradiţiilor locale şi ale culturii cotidiene. Am avut şansa de a purta costume tradiţionale superbe şi chiar de a încerca să lucrez la roata olarului. O impresie puternică mi-a lăsat-o "cămaşa". Fiecare cămaşă are propria poveste şi a fost transmisă din generaţie în generaţie. O anumită cămaşă, brodată de o mamă care îşi pierduse cele două fiice şi care înfăţişa chipurile acestora m-a marcat în mod special. Sunt, cu siguranţă, fascinată de ritualurile şi cultura românească, precum şi de persoanele numite "vrăjitoare", însă ceea ce mă captivează şi mai mult este povestea individuală din spatele acestora: viaţa fiecărei persoane şi modul în care aceste vieţi se dezvăluie prin intermediul vestimentaţiei, al relatărilor celor care au căutat ajutor la o tămăduitoare şi al tradiţiilor orale transmise mai departe", mai spune tânăra.

Un aspect deosebit identificat de-a lungul perioadei în care a desfăşurat cercetări în zona Buzăului este cel referitor la practicile tradiţionale de vindecare, ansambluri de cunoştinţe, credinţe, ritualuri şi remedii pentru prevenirea, diagnosticarea şi tratarea unor boli.

Practicile i-au suscitat interesul, în situaţia în care se confrunta pentru prima dată cu astfel de abordări.

"Balta vrăjitoarelor" şi ritualurile locale care au atras atenţia cercetătoarei

"Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit la Mânzăleşti a fost faptul că acolo s-au păstrat diverse forme de practici tradiţionale de vindecare. Până acum, în cercetarea mea, întâlnisem doar practici de vindecare legate de deochi. Nu mai văzusem niciodată practici pentru alte afecţiuni, precum durerile abdominale, "descântecul de aplecat" sau descântece pentru spaimă. De asemenea, a fost interesant să aflu că şi descântecele împotriva deochiului pot varia de la o regiune la alta. Pe baza acestor experienţe, intenţionez să creez o instalaţie performativă ca proiect de absolvire. Descântecele, mişcările corporale şi formele de manifestare pe care le-am învăţat aici au avut o importanţă majoră pentru cercetarea mea", dezvăluie Suzuko Miyake.

O componentă importantă în cercetările desfăşurate cu ocazia vizitei sale a fost cea de a compara tradiţiile şi miturile populare japoneze cu cele din România, iar în demersul său a fost ajutată de către custodele Muzeului "Timpul Omului" din Mânzăleşti, Cecilia Petrescu.

"Este studentă la Universitatea din Tokyo şi a ales ca lucrare de doctorat un modul de etnografie şi antropologie culturală în zona balcanică. Face o paralelă între tradiţiile japoneze şi cele din zona noastră. A interesat-o din muzeu obiecte care se foloseau în descântece, în magie, în ritualuri. Toate instrumentele din lemn, nu vorbim de cele cu coarde, de la fluier, caval, bucium, la cimpoi, toate erau folosite pentru destructurarea vrăjilor, şi a impresionat-o foarte mult. I-am spus una din poveştile locului, spre exemplu vrăjile cele mari se fac în noaptea de Sânziene sau în noaptea de Sfântul Andrei, descântecele de bine se fac la ape curgătoare, iar celelalte de rău la ape stătătoare, pe lângă lacuri sau bălţi. Eu cunosc aici, în zonă, o baltă numită "balta vrăjitoarelor", într-o pădure, unde este destul de puţin cunoscută. A mers şi a fotografiat-o", a declarat, pentru Agerpres, Cecilia Petrescu.

Ielele din România şi spiritele japoneze, poveşti despărţite de mii de kilometri

În Japonia, ritualurile care implică instrumentele muzicale au, de cele mai multe ori, conotaţii negative, spre deosebire de cele despre care a aflat în scurta ta sa vizită pe meleagurile buzoiene.

"Din câte mi-a spus Cecilia, interpretarea la un instrument de suflat din lemn în intervalul orar 23:00 - 01:00 poate neutraliza magia neagră, cum ar fi vrăjile aruncate de vrăjitoare. Interesant este că, în Japonia, credinţa este aproape opusă. Există o vorbă care spune că, dacă cânţi la flaut sau fluieri noaptea, poţi atrage monştri sau alte entităţi sinistre. În Japonia se credea că sunetul fluierelor şi al flautelor poate chema fiinţe sacre sau spirite. O mare parte din ceea ce în România numim "magie albă" este folosită pentru a contracara magia neagră. În schimb, în Japonia, multe forme de magie populară sunt îndreptate împotriva spiritelor, yokai şi a altor fiinţe supranaturale. Mi se pare foarte uşor să înţeleg poveştile despre iele dintr-o perspectivă japoneză. Îmi sunt foarte familiare, deoarece şi în Japonia există numeroase legende despre spirite şi fiinţe supranaturale legate de anumite locuri, peisaje şi forţe ale naturii", adaugă studenta.

Diferenţe există şi în legătură cu orbirea, despre care Suzuko Miyake dezvăluie că în Japonia implică practici şi ritualuri deosebite în timp ce, în România, referinţele sunt mai puţine.

"Înţeleg că, în România, există credinţa că persoanele nevăzătoare nu pot "deochea" şi că sunt, de asemenea, protejate împotriva deochiului. (...) Observ o paralelă cu anumite tradiţii din Japonia. Din punct de vedere istoric, în Japonia, persoanele nevăzătoare au fost adesea implicate în practici şamanice şi în ritualuri de comunicare cu morţii şi de comemorare a acestora. În Japonia există un munte sacru numit Osorezan, despre care se spune că este locul unde se adună spiritele celor morţi. Pe acest munte sacru, şamane nevăzătoare numite "itako" comunică cu spiritele morţilor şi transmit cuvintele acestora celor vii. În urmă cu aproximativ 800 de ani, a apărut o tradiţie în care interpreţi nevăzători, biwa-hoshi, cântau la biwa (o lăută japoneză) în timp ce recitau şi cântau "Povestea clanului Heike" (Heike Monogatari), relatând ascensiunea şi căderea acestui clan. Biwa-hoshi au devenit vectori importanţi ai acestei poveşti, iar reprezentaţiile lor erau asociate şi cu comemorarea spiritelor celor decedaţi", mai spune tânăra.

Ielele ocupă un loc important în tradiţia populară românească, zâne de o frumuseţe nepământeană, considerate spirite malefice şi capricioase ale văzduhului. De cele mai multe ori sunt descrise în folclor precum nişte fecioare tinere, îmbrăcate în alb sau purtând voaluri diafane care zboară prin aer sau dansează. Alături de legenda ielelor, meleagurile aflate la nordul judeţului Buzău abundă de superstiţii transmise precum tradiţiile populare, din tată în fiu.

"Cele mai multe superstiţii sunt legate de evenimentele de naştere, căsătorie şi moarte. Sunt câteva superstiţii peste care încă nu se trece, superstiţii pe care să ştiţi că şi anumiţi preoţii merg cu ele înainte. Nu sunt de acord cu ele, dar nici nu vor să facă tulburări în public. La moarte se dă o găină peste mormânt atunci când e îngropat respectivul, pe principiu că găina, râcâind, îi face calea liberă spre rai răposatului. La naştere, punerea în scăldătoare a unui ban de argint, miere să fie dulce ca mierea. Cu ielele, eram mică şi undeva unde părinţii mei aveau o fâneaţă, era o zonă perfect rotundă, unde nu crescuse iarbă. Ţin minte că aveam restricţie de la părinţi să trecem prin zonă, pentru că acolo se spunea că au jucat ielele. Fetele ca fetele, dar era interzis pentru băieţi pentru că, dacă i-ar fi văzut ielele, le luau minţile. Ielele la noi erau zânele rele, şi drăgăicile, zânele cele bune", dezvăluie custodele Muzeului din Mânzăleşti.

Căluşul, Capra şi Kagura. Legăturile descoperite între cele două culturi

Şi superstiţiile nu se opresc aici.

"La înmormântare este mare grijă ca în camera unde se ţine priveghiul să nu treacă cumva şoarecele sau pisica pentru că, în momentul ăla, se transformă în strigoi. La noi a mai fost obiceiul ca la casele celor care făceau vrăji, în serile de priveghi se chemau baba şi uncheaşul, doi bărbaţi mascaţi, să întreţină o atmosferă toată noaptea de voioşie, de alungare a duhurilor rele, să nu se apropie ca să le poată lua sufletul. Erau conştienţi cei ai casei că cei care au trecut pe lumea cealaltă au făcut rele", mai spune Cecilia Petrescu.

Cu toate că cele două ţări sunt despărţite de mii de kilometri, existând diferenţe majore la nivel cultural şi social, au fost identificate şi aspecte similare referitoare la tradiţii şi superstiţii. Dansul Căluşarilor şi cel al Caprei au corespondent în dansul japonez Kagura.

"Ritualul Căluşului, de pildă, implică loviri puternice ale solului cu picioarele, sărituri şi alte mişcări corporale, fiind asociat cu vindecarea şi purificarea. Cecilia mi-a prezentat dansul Caprei, iar şi acum îmi amintesc limpede forţa vocii sale, sunetul tălăngilor şi zgomotul bastonului care lovea pământul. Ideea de a lovi pământul cu picioarele pentru a-l purifica şi a întâmpina primăvara îmi aminteşte, de asemenea, de "kagura", o formă tradiţională de dans şi spectacol ritualic din Japonia. Şi eu cânt la flaut în cadrul spectacolelor de "kagura". Astfel, deşi descântecele, religiile şi formele de magie pot diferi, simt că există asemănări în modul în care oamenii înţeleg lumea prin intermediul corpului şi în felul în care îşi folosesc corpul pentru a stabili o relaţie cu lumea înconjurătoare. Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai interesante puncte de comparaţie între România şi Japonia. Corpul nu este doar un obiect fizic. Prin mişcare, sunet, ritm, atingere şi gest, el devine un mijloc de a percepe şi de a comunica cu lucruri care nu pot fi întotdeauna văzute", precizează Suzuko Miyake.

Superstiţiile care se regăsesc atât în România, cât şi în Japonia

Similitudini sunt identificate între cele două ţări şi în raport cu numerologia. Sunt credinţe vechi care atribuie o putere misterioasă şi o semnificaţie ocultă cifrelor din viaţa noastră, deşi nu au o bază ştiinţifică, dar, totuşi, oamenii ţin cont de ele.

"Am constatat asemănări cu superstiţiile lor. De exemplu, cum este la noi numărul 13. Acolo au numărul 4, care, vorbit în limba japoneză, are echivalentul cu moarte şi nu-l folosesc, cum se face la noi, 12 bis şi nu mai foloseşti 13. Spartul oglinzii, dacă ai spart o oglindă, ai şapte ani de necazuri, acelaşi lucru şi la ei. Să nu dormi cu picioarele spre uşă, că, mă rog, când mori, pe acolo te scoate cu sicriul. Am constatat asemănări la distanţa asta de mii de kilometri în legătură cu aceste superstiţii ancestrale", apreciază Cecilia Petrescu.

Vizita pe care a făcut-o la Muzeul "Timpul Omului" şi discuţiile purtate cu Cecilia Petrescu au reprezentat un câştig pentru cercetarea sa, spune Suzuko Miyake, care s-a bucurat de căldura cu care a fost primită la Mânzăleşti şi generozitatea cu care oamenii i-au împărtăşit poveştile şi cunoştinţele lor.

Recomandă România pentru peisajele sale superbe şi gastronomia tradiţională, dar, mai presus de toate, pentru ospitalitatea oamenilor.

"În prefectura Iwate din Japonia, unde am locuit, există un oraş numit Tono. În Tono exista tradiţia "kataribe", povestitori care împărtăşeau istorisiri şi basme nepoţilor, adesea în timpul nopţii. Consider că şi Mânzăleştiul este un loc cu o cultură şi un peisaj extrem de bogate. În România, am uneori senzaţia că există o atmosferă în care poveştile despre magie, zâne şi alte fiinţe supranaturale sunt, într-o oarecare măsură, ţinute ascunse sau păstrate în sfera privată. Totodată, cred că există mulţi oameni care şi-ar dori cu adevărat să asculte aceste poveşti pe care localnicii le poartă în ei. Acesta este şi motivul pentru care mă interesează aceste tradiţii. Nu mă atrag doar poveştile despre magie în sine; dincolo de ele, simt prezenţa şi experienţa unor oameni care au trăit cu adevărat acele vieţi. România în ansamblu, consider cu certitudine că este o ţară extrem de bogată în mituri şi tradiţii. Consider că tradiţiile pe care le-am întâlnit în România şi în Buzău sunt ceva cu adevărat rar şi preţios, chiar şi la nivel mondial", conchide Suzuko Miyake.

Obiceiuri vechi de sute de ani care continuă să supravieţuiască în Buzău

Pentru custodele Muzeului "Timpul Omului" din Mânzăleşti, miturile, ritualurile, superstiţiile fac parte dintr-un patrimoniu imaterial viu care defineşte tradiţiile şi continuă să subziste, indiferent de avansul tehnologic şi de realităţile de zi cu zi.

"Sunt mai multe zile de joi sau marţi în care trebuie să nu lucrezi după Paşte sau Rusalii, pentru că se supără rusaliile şi te pedepsesc. Eu, de exemplu, într-o zi de Rusalii am spălat rufe. Întâmplarea a făcut ca în acea zi să merg pe o punte, pe lângă bicicletă şi s-a rupt o scândură de la punte şi am căzut de la vreo trei metri pe nişte nisip. Mi s-a spus că din pricina faptului că am lucrat de Rusalii. Să nu cumva să mănânci în Ziua Crucii nuci sau alte fructe care au în ele semnul crucii, până la Sfântul Ilie să nu mănânci mere. Se putea cânta la şezători, în posturi, doar cu instrumente de lemn, doar acestea erau admise. Mai avem ouă încondeiate, cu coaja lor se făceau vrăji de dragoste sau de urât. Cămaşa de ieşit la horă era folosită pentru descântece de ţinere a celui pe care ai pus ochii. Vorbim despre un patrimoniu imaterial viu, pentru că de mii de ani, există aceste obiceiuri şi ele continuă", subliniază Cecilia Petrescu.

Ţinutul Buzăului este una dintre cele mai fascinante regiuni din România, recunoscută pentru o densitate impresionantă de mituri, legende şi superstiţii stranii, multe dintre ele concentrate în zona Munţilor Buzăului.