ŞOCANT! Cel mai mare caz de canibalism din istorie: "A trebuit să mănânc din prietenul meu, pentru a supravieţui!"

Pe 13 octombrie 1972, America de Sud era zguduită de unul dintre cele mai mari accidente aviatice din istorie. Zborul Air Force Flight 571, cu 45 de oameni la bord, s-a prăbuşit în munţii Anzi, la o altitudine de peste 3600 de metri

Avionul decolase din capitala Uruguayului, Montevideo, cu destinaţia Santiago de Chile. La bord se aflau jucătorii echipei de rugby Old Christians Club, dar şi membri ai familiilor lor, prieteni şi asociaţi.

Din cauza vremii nefavorabile, dar şi a unor erori de pilotaj, avionul s-a prabuşit în Anzi, la graniţa dintre Chile şi Argentina, la o altitudine de peste 3600 de metri.

Un sfert dintre pasageri a murit pe loc. Alţii şi-au pierdut viaţa în zilele următoare, din cauza rănilor şi a frigului. Din cei 27 de supravieţuitori iniţiali, opt au decedat, fiind prinşi într-o avalaşă. Ultimii 16 rămaşi în viaţă au fost salvaţi după două luni. Mărturiile lor au şocat întreaga lume!

Soluţie disperată

Rămaşi fără provizii, supravieţuitorii "tragediei din Anzi" au trecut de la alune, biscuţi şi scoarţă de copac la rămăşiţele prietenilor decedaţi în accident.

"În prima săptămână ne-am hrănit cu gem, alune biscuiţi şi am băut câteva sticle de brandy pe care le luasem din Mendoza, pe care le-am găsit prin bagajele care au scăpat întregi. După ce am terminat toate proviziile am mâncat coajă şi crengi de copac şi luam câte o gură de zăpadă."

"La 17 zile după prăbuşire s-a întâmplat ceva groaznic, care ne-a doborât din punct de vedere psihic, şi aşa era foarte afectat. O avalanşă puternică a măturat practic valea în care ne aflam şi a acoperit resturile fuselajului, iar zăpada a pătruns prin zidul impovizat din spatele fuselajului şi i-a acoperit pe supravieţuitori."

"După alte câteva zile, când toate proviziile se epuizaseră am avut o discuţie şocantă pentru zilele noastre: Aveam de ales între a mânca din prietenii noştri sau a muri lângă ei. Am ales să trăim şi singura soluţie era să mâncăm din trupurile celor care muriseră. Nu aveam altă soluţie. Credeţi-mă că dacă astăzi aş fi pus în postura de a lua o astfel de decizie aş proceda la fel, ba chiar mai devreme de cât am făcut-o acum 35 de ani", spune preşedintele Federaţiei Uruguayene de Rugby, Gustavo Zerbino

Confruntându-se cu gerul, lipsa de mâncare şi de apă, supravieţuitorii au fost nevoiţi să recurgă la măsuri extreme. Ei s-au hrănit cu pasagerii morţi, corpurile lor fiind conservate în zăpadă. Decizia nu a fost deloc uşoară, aşa cum a declarat unui dintre pasageri. Cei decedaţi erau rude şi prieteni.

"Muream de foame! La acea altitudine, nu aveam nicio şansă să găsim ceva de mâncare. Iar foamea ne-a făcut să recurgem la măsuri drastice. Am rupt fuselajul, sperând să găsim firimituri. Am încercat să mâncăm pielea în care erau îmbrăcate genţile noastre şi bucăţi din scaune, deşi ştiam că toate chimicalele cu care erau tratate materialele ne vor face rău. În afară de hainele de pe noi, eram înconjuraţi doar de aluminiu, plastic, gheaţă şi pietre", a scris Nando Parrado, unul dintre supravieţuitori, în cartea sa "Miracolul din Anzi: 72 de zile în munţi şi lungul drum spre casă".

"A fost respingător. Pentru societate a fost o decizie dezgustătoare. Am decăzut atunci când am luat o bucată din prietenul meu mort, pentru a supravieţui. Dar apoi m-am gândit la mama mea şi la faptul că vreau să ma întorc şi să o revăd. Am înghiţit prima bucată. A fost un pas imens", a declarat Roberto Canessa, într-un interviu acordat The Sun, în 2012. La vremea accidentului, el avea 19 ani.

Deşi rezervaţi la început, actul de canibalism le-a salvat viaţa. Totuşi, una dintre femeile aflate la bord, rănită grav în accident, a refuzat să mănânce din colegii săi. Ea a murit în avalanşă, câteva zile mai târziu.

Salvarea a venit la 72 de zile de la prăbuşire...

Oficialul uruguayan îşi aduce aminte şi de finalul al tragediei, pe 23 decembrie. "De la locul accidentului am coborât foarte mult pe munte şi, într-o zi, de Crăciun, un fermier ne-a descoperit. Eram sleiţi de puteri. Părea un coşmar care, în sfârşit, se terminase, după 72 de zile când nici nu mai credeam că vom trăi să ne vedem familiile. Nu vă pot descrie ce a însemnat să vedem elicopterele care ne-au salvat. Am început să plângem şi ne strângeam unul pe altul în braţe."

"Am fost duşi la spital, unde am stat zile bune până când am început să ne revenim. Merg cu băieţii mei mereu la locul în care avionul s-a prăbuşit şi acum, la atâţia ani de la acel nefericit eveniment. Am fost şi împreună cu ceilalţi supravieţuitori. Acel moment ne-a marcat viaţa şi nu îl putem uita. Nu vreau să uit şi nici ei nu trebuie să uite. Dacă nu eram rugbyşti nu cred că am fi supravieţuit", a concluzionat Zerbino.

Incredibila poveste a acidentului aviatic din Anzi a fost ecranizată în două pelicule, prima în anul 1976 şi cealaltă în anul 1993, iar Nando Parrado, un alt supravieţuitor, a scris cartea "Miracolul din Anzi".

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰