Români captivi în țara care există... și nu prea. Un reportaj Observator în Teritoriile Palestiniene
Viaţa lor arată ca un film, dar pentru ei e realitatea. Merg la serviciu trecând printr-o cuşcă, au apă şi curent electric în funcţie de deciziile din altă ţară, marea e la un pas, dar nu pot să o vadă fără aprobare. Pentru milioane de palestinieni, traiul de zi cu zi înseamnă o listă lungă de restricţii. Printre ei sunt şi câteva mii de români.
Viaţa lor arată ca un film, dar pentru ei e realitatea. Merg la serviciu trecând printr-o cuşcă, au apă şi curent electric în funcţie de deciziile din altă ţară, marea e la un pas, dar nu pot să o vadă fără aprobare. Pentru milioane de palestinieni, traiul de zi cu zi înseamnă o listă lungă de restricţii. Printre ei sunt şi câteva mii de români. Mai multe românce care s-au îndrăgostit de palestinieni şi au decis să rămână în ţara care există şi nu prea. Reporterul special Ioana Răduca şi cameramanul Loredana Popovici ne dezvăluie povestea unor români din Bethleem.
Daniela e moldoveancă din Bacău. La 37 ani, e mamă a 5 copii. Ne primeşte în casa ei din Bethleem, Palestina.
O ţară care, oficial, există... şi nu prea! Îndelung disputate cu Israelul, teritoriile nu sunt recunoscute decât de o parte a ţărilor lumii. România încă se abţine.
GALERIE FOTO: Români captivi în țara care există... și nu prea
În teritorii însă, Daniela duce o viaţă cât se poate de reală cu cei mici şi soţul de care s-a îndrăgostit nebuneşte când abia ieşise din adolescenţă.
DANIELA CIOBAN:
Am venit cu părinţii mei în excursie...19 ani....l-am văzut pe domnul care acum e soţul meu de 3 ori. Le-am zis că mă mut, mi-au zis că sunt nebună. Şi... m-am căsătorit!
La masa lor, în casa lor, trăim cu senzaţia că ne aflăm într-un colţ de lume liniştit, în care cuvintele au voie să fie împărtăşite liber, drumurile sunt deschise, iar copiii au o singură grijă - să se joace...
Un check point pietonal - o cuşcă de metal - e conexiunea între Bethleem şi Ierusalim. Noi am făcut drumul o singură dată. Unii dintre localnici îl fac de două ori pe zi: la 5 dimineaţa şi după-amiaza târziu. Să plece şi să vină de la serviciu.
DANIELA CIOBAN:
Am simţit că intru într-un lagăr. Zidurile... poartă... nu puteam! Metalele alea ale lor...
Daniela şi Mohamad nu trebuie să facă drumul penitenţei. Ea vorbeşte 5 limbi străine, e ghid turistic şi poate lucra doar în Bethleem. Soţul ei e taximetrist.
Munceşte 12 ore pe zi şi e mulţumit de cât câştigă. Într-o lună adună mult peste salariul mediu pe economie în România, iar preţurile sunt ceva mai mici. Dar, spun şi ei, în Teritorii ai bani şi nu ai pe ce să-i cheltui.
MOHAMAD DARWISH, soţul Danielei:
Mă enervează că eu nu am libertate! Pur şi simplu dacă vreau să mă duc la spital, nu se poate. Dacă vreau să mă duc la mare cu copiii, nu se poate.
DANIELA CIOBAN:
Le spun tot timpul copiilor mei să nu se plângă. Niciodată nu o să ai ce îţi doreşti. Aici, e o experienţă de viaţă. Le-am spus că au învăţat limba arabă. Cine nu şi-ar dori? Plătesc unii şi merg la cursuri şi nu vorbesc ca voi.
Totuşi, zilele lor suferă de boala simetriei pe care o aduce traiul ca-ntr-o cuşcă. Daniela are paşaport românesc şi spune că asta îi aduce liniştea că românii din Consulatul de la Ramalah ştiu de ea. Dar nu are identitate locală. De 7 ani a depus actele pentru buletinul palestinian pe care autorităţile israeliene trebuie să-l vizeze şi încă nu a primit răspuns.
MOHAMAD DARWISH, soţul Danielei:
Cine să audă pe mine?... Ei au tot!
În Teritoriile Palestinene, apa de la robinet curge, iar lumina se aprinde după un program stabilit de autorităţile israeliene. Ele controlează mare parte din infrastructura din Teritorii. Inclusiv pe cea rutieră.
Palestinienii au totuşi un Guvern. Nu şi aşteptări de la conducătorii lor, care au în permanenţă acceaşi explicaţie.
GHADA M. ARAFAT, consiler al Ministrului de Externe palestinian:
De ce nu se vede că am făcut lucruri concrete? Pentru că suntem sub ocupaţie. Nu avem mijloacele Israelului. Israelul e putere ocupantă, ei au controlul, ei pot să decidă lucruri şi să le pună în practică.
În Teritorii, generaţiile crescute într-o captivitate bizară par să nu mai fie dispuse să aştepte. Doar unii au norocul să se poată întoarce la rudele din România sau alte zone liniştite.