Au lăsat viața la apartament și au cumpărat un palat în ruină: "În podele erau găuri, acoperiș nu avea"
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Când familia De Nicolay a cumpărat palatul, în 1997, clădirea nu avea ferestre, uși sau podele, iar canalul istoric dispăruse sub vegetație. Aproape 30 de ani mai târziu, aici cresc doi copii, se fac în continuare renovări, iar la poartă mai apar foști locatari care caută obiecte ascunse cu zeci de ani în urmă.
Uneori, străinii bat la porțile palatului din secolul al XVIII-lea. Nu sunt turiști. Nu vin să viziteze. Spun că au locuit aici cu zeci de ani în urmă și vor să verifice dacă o jucărie ascunsă se mai află în același loc. Povestesc și despre un pian care, după război, a fost tăiat și folosit drept lemn de foc. Se spune că a asigurat căldura timp de trei zile. Astfel de povești sunt numeroase la Palatul de pe Canal, la fel ca provocările pe care clădirea le pune constant celor care locuiesc aici.
Astăzi este greu de crezut că, în urmă cu mai puțin de 30 de ani, clădirea era o ruină. Când familia de Nicolay a cumpărat-o, în 1997, nu avea ferestre, uși sau podele, iar canalul istoric, una dintre cele mai mari atracții ale zonei, era complet ascuns sub vegetația deasă.
Fiul lor, Charles, locuiește la palat de 12 ani, iar soția lui, Pola, i s-a alăturat în urmă cu șase ani. Au și doi copii și un câine. Clădirea, care timp de trei secole a aparținut aristocraților germani, a găzduit ulterior o închisoare pentru femei, o școală și birourile Fermei Agricole de Stat (PGR). Chiar și după atâția ani, oamenii continuă să bată la ușă. Unii caută obiecte abandonate, alții spun povești greu de crezut.
Au cumpărat o ruină prin al cărei acoperiș se vedea cerul
Palatul baroc, înconjurat de un parc vechi, se află de 300 de ani la marginea unui sat din Silezia Inferioară. Are două niveluri, un acoperiș mansardat, șiruri de lucarne și ferestre duble caracteristice perioadei.
În fața intrării se află statui din piatră reprezentând ogari, o trimitere la blazonul familiei de Nicolay. Chiar înainte de a trece pragul clădirii, atrag atenția zecile de copaci bătrâni, aleile de promenadă și canalul istoric, lung de aproximativ 300 de metri, de la care provine denumirea actuală a proprietății: Palatul de pe Canal.
Și totuși, atunci când familia de Nicolay a ajuns aici pentru prima dată, canalul era complet năpădit de vegetație.
Părinții lui Charles de Nicolay sunt francezi care locuiesc în Belgia, casa familiei sale se află în apropiere de Bruxelles și de universitatea catolică belgiană. La un moment dat, acolo a locuit un preot polonez, cu care familia de Nicolay s-a împrietenit. Datorită acestei relații, familia franceză a ajuns să cunoască profesori aflați în Belgia în cadrul unor schimburi universitare și a început să vină în Polonia.
Tatăl lui Charles, contele Ghislain de Nicolay, a început să viziteze reședințele și palatele din zonă scoase la vânzare. Existau mai multe variante, dar decizia finală a fost luată de soția lui, mama lui Charles.
”L-a ales pe acesta pentru că îi amintea cel mai mult de Austria. Îi plăcea arhitectura și faptul că era mare, dar în același timp nu era copleșitor”, spune Pola.
Achiziția s-a dovedit a fi un proiect pentru oameni cu foarte multă răbdare.
”Soțul meu a preluat palatul de la părinții lui. L-au cumpărat în 1997 și au început renovarea. A fost marea pasiune a socrului meu. Adoră să salveze case vechi”, povestește ea.
Starea clădirii în anii ’90 era catastrofală.
”În podele erau găuri. În unele locuri nici măcar nu mai exista podea, rămăseseră doar grinzile. Acoperișul avea infiltrații. În anumite părți rămăseseră doar ramele ferestrelor”, povestește Pola.
Familia își amintește că, prin găurile dintre nivelurile clădirii, puteai să privești de la parter direct spre cer. Nu era apă. Nu era curent electric. Nu exista, practic, nimic care să amintească de o locuință. Renovarea avea să dureze nu câteva luni, ci zeci de ani.
Deși actualii proprietari îi spun pur și simplu „acasă”, istoria acestui loc este mult mai veche. Palatul de astăzi a fost construit în 1724, probabil pe locul unei reședințe medievale mai vechi. Deasupra intrării se află și acum blazoanele Ursulei Katharina von Schweinitz și ale lui Jan Oswald von Sack, o nobilă de origine germană și soțul ei, un baron ceh, precum și anul construcției.
Câteva decenii mai târziu, proprietarii au extins ansamblul palatului. În 1776 au fost amenajate parcul și canalul, care a devenit axa întregului peisaj. De-a lungul lui au fost trasate alei pentru plimbare, iar mai târziu au fost plantați tei. Timp de peste un secol, palatul a fost stăpânit de familia von Schweinitz. Ulterior, a ajuns în posesia familiei austriece von Harrach, care a rămas aici până la cel de-Al Doilea Război Mondial.
După război a început un capitol complet nou.
”Palatul a supraviețuit războiului fără distrugeri majore. De fapt, cele mai mari pagube le-a suferit abia în perioada comunistă”, spune Pola.
În diferite perioade, aici au funcționat o închisoare pentru femei, o școală, iar mai târziu birourile PGR.
Pianul cu care au încălzit casa
Din vechiul mobilier al reședinței nu a mai rămas aproape nimic. Mobilierul istoric nu s-a păstrat. Decorațiunile au dispărut. Locuitorii din zonă povestesc însă și astăzi despre un pian care se afla cândva în salon. Se spune că ar fi fost ars în sobă pentru a încălzi casa.
La familia de Nicolay au venit de-a lungul timpului și foști locatari ai palatului.
”Am auzit că cineva a apărut aici după mulți ani și a spus: Am ascuns cândva o jucărie aici și voiam să văd dacă mai este în același loc. Au fost mai multe astfel de persoane”, spune Pola.
Sunt, probabil, unele dintre cele mai emoționante urme lăsate de oamenii care s-au perindat de-a lungul anilor prin palat.
Canapele roz, draperii roșii și un baldachin galben
Este ușor să-ți imaginezi palatul ca pe o înșiruire de săli reci, înalte și goale, dar încă de la intrare se vede că locul este viu. Într-una dintre camere predomină un tapet cu motive vegetale, completat de stucaturi decorative care se întind pe tavan. În alta, pereții roșii constituie fundalul unui impresionant pat galben cu baldachin.
În alte încăperi se află canapele roz, biblioteci masive din lemn pline de cărți și antichități, iar pe pereți sunt tablouri în rame aurite, bogat sculptate. Între camere se află treceri încununate de arcade. La ferestre atârnă draperii grele, roșii. Pe pereți, oglinzi uriașe reflectă lumina. Nu există aici minimalismul la modă și nici modernitatea rece. Există culoare, istorie și un eclectism construit în ani.
”Încercăm să păstrăm caracterul casei. Desigur, am schimbat puțin culorile și accesoriile și am făcut și câteva renovări. Dar nu vrem să introducem prea multă modernitate aici”, spune Pola, care este designer și iubitoare de modă vintage. ”Ador detaliile și le acord foarte multă atenție”.
Reconstrucția interioarelor continuă și astăzi. Specialiștii au refăcut parchetul timp de ani întregi. Stucaturile au fost realizate prin metode tradiționale. Culorile pereților au fost alese în urma consultărilor cu specialiștii în conservarea monumentelor.
„Cum este să locuiești într-un palat?” - Este o întrebare pe care Pola o aude în mod regulat.
”Foarte multă lume mă întreabă asta. Să locuiești într-un palat este minunat și are foarte multe părți bune, dar, desigur, vine și cu numeroase provocări”.
În familie se glumește uneori că prima petrecere adevărată de casă nouă va fi organizată abia de strănepoții lor.
”Mereu este ceva care trebuie reparat. Repari un lucru și imediat apare altul”.
Viața la palat nu arată întotdeauna ca într-un basm. Iarna, temperatura din unele părți ale clădirii poate fi mult mai scăzută decât într-un apartament modern.
”Deja acum, când se termină sezonul cald, se simt diferențele de temperatură. Trebuie să ne amintim să închidem ușile și să ne îmbrăcăm mai gros. Dar avem și tavane înalte, un spațiu uriaș și un parc enorm în jurul casei. Copiii noștri au aici condiții extraordinare pentru joacă”, adaugă ea.
Șocul mai mare pentru familie a fost viața la sat
Pola s-a născut în Canada, dar și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Varșovia. Deși astăzi este una dintre cele mai cunoscute locatare ale palatelor din Silezia Inferioară, recunoaște că nu clădirea a reprezentat cea mai mare provocare pentru ea.
”Pentru mine, șocul mai mare a fost mutarea la sat. Toată viața am locuit la oraș. Viața la țară este fantastică, dar este, într-adevăr, o realitate complet diferită”.
Familia continuă să-și împartă timpul între capitală și Silezia Inferioară. De-a lungul anilor, s-au apropiat și de comunitatea locală.
”Nu este aproape. Drumul durează patru-cinci ore. Dar am ajuns să îndrăgesc foarte mult această regiune. Nu cunoșteam înainte Silezia Inferioară. Este cu adevărat un loc extraordinar. Soțul meu venea aici încă de când era copil, așa că locuitorii îl cunosc de ani de zile. Simt că am fost primiți cu foarte multă căldură”, spune ea.
În cazul unui palat vechi de 300 de ani, este greu să eviți întrebările despre fantome.
”Până acum nu am văzut și nu am auzit niciuna”, râde Pola.
Totuși, după o clipă, adaugă ceva ce ar putea deveni începutul unei adevărate legende locale. Mai mult decât fantomele, însă, o neliniștește pivnița.
”Uneori, dimineața descoperim că ușa spre pod este deschisă, deși cu o zi înainte nu o deschisese nimeni. Nu-mi plac șoarecii. Am mereu impresia că urmează să sară ceva de acolo”.
"Înainte de toate, trebuie să fie un cămin"
Deși tot mai mulți oameni sunt interesați de istoria Palatului de pe Canal, proprietarii nu vor să-l transforme într-un hotel, potrivit Onet. Au loc uneori ședințe foto, evenimente culturale, cursuri de yoga sau, mai nou, un târg al producătorilor locali.
”De la început ne-am dorit să fie un cămin de familie”, subliniază Pola.
Astăzi, câinele aleargă prin palat, copiii se joacă în parc, iar proprietarii plănuiesc noi renovări. Iarna, în salon arde focul în șemineu. În bibliotecă se înalță teancuri de cărți. În dormitorul cu baldachin, lumina dimineții pătrunde prin ferestrele duble. Iar undeva, printre stucaturile din secolul al XVIII-lea, istoria aristocraților germani, pianul ars pentru încălzire și canalul care odinioară fusese ascuns sub desișurile de arbuști, se desfășoară o viață de familie obișnuită.
