Video "Principala cauză a ceea ce vedem noi astăzi vine de la Declarația Balfour". Expert, despre miza procesului de la Haga privind teritoriile ocupate de Israel în 1967

Mai exact, Adunarea Generală a cerut CIJ să ia în considerare "consecinţele juridice" a ceea ce rezoluţia numeşte "încălcarea continuă de către Israel a dreptului la autodeterminare al poporului palestinian". De asemenea, trebuie să examineze măsurile "care vizează schimbarea compoziţiei demografice, caracterului şi statutului oraşului sfânt Ierusalim", adică măsuri discriminatorii la adresa palestinienilor. Un număr record de state, 52, sunt invitate să depună mărturie pe parcursul celor 6 zile de audier. Ieri, ambasadorul palestinian a adus acuzații de colonialism și apartheid Israelului, în timp ce oficialii israelieni au spus că procesul e politic și nu are consecințe legale, iar palestinienii urmăresc să dicteze o înțelegere fără negocieri. Marius Pancu a discutat despre acest subiect cu Ioana Bercean, analist Orientul Mijlociu la Observatorul de noapte.

Marius Pancu: E cazul acum să ne uităm la contextul istoric? Pentru că procesul de la Haga la asta se referă, la ce s-a întâmplat după războiul de 6 zile din anii 60 în urma căruia Israelul a ocupat teritoriile din Cisiordania, Gaza și o parte din Ierusalim. Ajutați-ne să înțelegem momentul și ce s-a întâmplat cu drepturile palestinienilor în funcție de diferitele zone în care se află, în Cisiordania de pildă. 

Ioana Constantin-Bercean: Acum cu un mic asterisc, să știți că și palestinienii își revendică drepturi publice pentru că noi vorbim într-adevăr despre un conflict de anterioritate. Populația israeliană, evreii nu își revendică acest pământ sfânt, dar și palestinienii merg atât de departe încât să spună că sunt urmașii filistenilor de fapt. Noi avem aici două civilizații care își revendică acea mică bucățică din Orientul Mijlociu ca aparținându-le de drept încă de acum cel puțin 2.000 de ani.

Sigur aceste sunt referințe biblice și greu dovedibile, cred că cel mai bine sau cel mai ușor de înțeles ar fi să ne uităm undeva de la sfârșitul secolului 19, atunci când toate acele mișcări de determinare sau autodeterminare națională au început să apară în Europa. Atunci, pe acest fond a apărut și această mișcare zionistă, ulterior transpusă și extrapolată în regiunea aceasta unde este Israelul de astăzi. 

Principala cauză a ceea ce vedem noi astăzi vine de la Declarația Balfour, când Imperiul Marii Britanii a acordat acel spațiu locuibil populației evreiești deși Marea Britanie nu era deținătoare a acelui teren, era doar un mandatar. În 1949, ca să ne încadrăm puțin și în timp, atunci a fost primul război arabo-israelian, din care Israelul a ieșit învingător, Israelul considerând acel moment de fapt războiul lor de independență. În urma acelui război s-a înființat statul Israel, recunoscut de altfel printr-o rezoluție ONU, Statele Unite fiind primul actor internațional care la 11 minute după declararea independenței și a creării statului Israel au recunoscut statul ca atare. Ceea ce pentru israelieni a fost un mare succes, un război de independență, fondarea și fundamentarea statului național, pentru palestinieni este cunoscut și astăzi drept catastrofa. Din acel moment noi am avut un lung șir de războaie arabo-israeliene ca să ajungem până în anii 60, la războiul de 6 zile, război în urma căruia Israelul a cucerit toate acele regiuni pe care le-ați menționat, mărindu-și suprafața teritorială cu 25%. Din acel moment au început și aceste settlement-uri, aceste colonii. Toate aceste rezoluții care au pârghii legale, nu sunt niște simple memorandumuri sau acorduri. Ele trebuie să fie implementate. 

Singurul instrument prin care aceste rezoluții ocazional, în alte spețe, au fost puse în aplicare a fost când comunitatea occidentală s-a raiat în spatele lor și prin diverse forme de sancțiuni ele au fost aplicate. Acesta a fost cazul în Kosovo.

Marius Pancu: Ce se întâmplă acum în Cisiordania? Prin ce trebuie să treacă oamenii de acolo ca să se deplaseze?

Ioana Constantin-Bercean: Acolo sunt aceste colonii de populație israeliană, acolo s-a încercat balansarea echilibrului etnic, ca palestinienii să nu își poată cere dreptul la autodeterminare. Acolo este împărțit în 3 secțiuni, avem partea militară controlată de Israel, partea administrativă este controlată de autoritatea palestiniană și a treia parte este un control mixt. Trebuie trecut prin numeroase puncte de control, numeroase puncte... să ne imaginăm că suntem într-un aeroport și trecem prin diverse grade de control. Israelul își justifică toate aceste măsuri prin drepturi de autoapărare. 

Au fost acele replici, răspuns la discuțiile venite din partea occidentală privind o atenționare sau niște sfaturi binevenite pentru ca Israelul să își calculeze următoarele strategii, inclusiv această intervenție militară viitoare în Rafah. 

Noi trebuie să înțelegem următorul lucru: partea israeliană, inclusiv populația și restul lumii văd acest conflict în mod diferit. Israelul întotdeauna va justifica aceste acțiuni prezentând imagini și prin ochii victimelor atacului din 7 octombrie, restul lumii se uită și din perspectiva celor aproape 30.000 de vieți care s-au pierdut acolo. Noi nu avem date concrete, singura cifră oficială pe care o știm este legată de cea de 11.000 de copii care și-au pierdut viața. 

Nimeni nu vorbește de ziua de după. Pentru că, la un moment dat, acest război se va încheia. 

Marius Pancu: Este declarația lui Rick Owen care spune că dacă punctul pentru oprirea războiului este crearea unui stat palestinian atunci nu va exista niciodată pace. 

În evaluarea dvs., când am fost cel mai aproape de adoptarea soluției celor două state în nenumăratele runde de negocieri israelo-arabe și cum vedeți argumentul israelian că nu au avut niciodată un partener serios de discuții în chestiunea păcii, pentru că nimeni nu a venit cu o poziție maximalistă.

Ioana Constantin-Bercean: Probabil că cel mai apropiat moment de pace au fost acele acorduri Oslo, 1 și 2, semnat la Washington și Egipt. Atunci în Israel aveam o forță de stânga foarte bine organizată și puternică. După asasinarea lui Ițhak Rabin stânga israeliană este aproape inexistentă. Ce vedem la conducere de atunci vine de pe o poziție maximalistă și dacă ne uităm puțin și spre discursul premierului Netanyahu, în toate negocierile partea palestiniană era exclusă din discuții. 

Dacă nu se va găsi o soluție, peste 5-10 ani vom continua să vorbim despre asta. 

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰