Video Regizoarea de origine română Natalie Musteață, după triumful la Oscar: "Trăim o renaștere a autoritarismului"

Scurt-metrajul lui Natalie Musteaţă, "Two People Exchanging Saliva", e o distopie queer. Într-o lume cu reguli stranii, sărutul este ilegal, susceptibil chiar de pedeapsă capitală, iar moneda de schimb nu sunt banii ci palmele peste faţă. Vânătăile sunt un simbol al statului social important. 

Natalie Musteaţă a oferit un interviu în exclusivitate lui Marius Pancu, pentru Observatorul de Noapte. Iată câteva dintre cele mai interesante declaraţii oferite de aceasta.

- Este senzaţional că vedem statueta lângă tine. Cum e? Că îmi imaginez că este ca într-o "săptămână de miere". Cum priveşti lucrurile acum, când s-au mai aşezat, aşa, emoţiile?

- Mi se pare că totul a fost un vis. Nu îmi vine să cred că a fost momentul acesta acum trei zile şi că am premiul acesta, că mă scol de dimineaţă, văd statueta şi nu-mi vine să cred. E foarte grea. Da, a fost ca un vis şi în acelaşi timp era o realitate. 

- Când ai realizat, după toată nebunia, că chiar ai primit Oscarul?

- Păi, nu prea ştiu, cred că în fiecare zi, întotdeauna trebuie să-mi zic - "da, totul a mers bine", dar ştii că era egalitate, deci dacă o persoană uita să distribuie votul, totul ar fi fost diferit şi nu ştii dacă pierzi cu un vot sau cu 10, nu ştii niciodată. Faptul că am câştigat aşa, a fost foarte frumos. 

- Îmi spuneai puţin mai devreme, înainte să intrăm în direct, că ai emoţii cu vorbitul în română. Scrii foarte bine în română, vorbeşti foarte bine în română, cum de ... ?

- Păi, nu sunt obişnuită să vorbesc în română aşa, într-un fel. Întotdeauna vorbesc cu familia mea şi, na, vorbim între noi, nu e acelaşi lucru. Când scriu în română am timp. Aici, aşa, să vorbesc în direct, este multă presiune şi, da, sunt un pic nervoasă.

- E foarte mică presiunea, suntem foarte relaxaţi aici.

- Da. În plus, sunt obişnuită să vorbesc despre filmul acesta în franceză şi în engleză şi niciodată nu am folosit mai multe din cuvintele care îmi trebuie să ... filmul acesta vorbeşte despre politică ...

- Tu nu te-ai născut în România. Să le explicăm un pic telespectatorilor.

- Nu.

- Te-ai născut în Statele Unite. Şi de asta mă interesa cum de ai păstrat, totuşi, legăturile atât de strânse încât vorbeşti atât de bine limba română? Care e legătura pe care o păstrezi cu România?

- Prin părinţii mei. Părinţii mei întotdeauna au vorbit cu mine în limba română, acasă, şi aşa am învăţat, acasă, până am ajuns la un moment în care aveam 14-15 ani şi devenisem prea "cool" ca să vorbesc în română cu părinţii mei şi am vorbit numai în engleză. Dar, da, am crescut cu limba română şi cu limba franceză şi după aia, când aveam vreo 7 ani, sau 10 ani, am început să învăţ şi engleza. Sunt născută aici, în New York, dar eram într-o comunitate română, în Queens, în Astoria, unde sunt mai mulţi oameni români. 

- Părinţii tăi au plecat din comunism din România? 

- Da. Mama mea a plecat în, nu ştiu exact când, dar cred că era în anii '70. Tatăl meu a plecat după aceea. Nu au plecat împreună. Erau prieteni în România şi după aceea s-au întâlnit aici, în New York. 

- Te-a ajutat în vreun fel istoria aceasta autoritaristă a României, comunistă, dictatorială, în momentul în care ţi-ai elaborat filmul care este o poveste despre o distopie autoritaristă?

- Da. Povestea aceasta este inspirată, parţial, de lucrurile care se întâmplă acum. Că aici, în Statele Unite, e ca şi cum avem renaşterea autoritarismului, cu Trump. Dar şi în alte părţi din lume, mult în Europa, dar şi de mulţi ani în Iran şi mă gândeam la lucrurile care se întâmpla acuma, lucrurile care mi se pare că nu fac parte din lumea noastră, dar sunt poveşti adevărate. Era un cuplu din Iran, de 18 ani, care dansau în faţa Turnului Libertăţii şi ei erau puşi în închisoare pentru 10 ani, pentru că nu ai voie să dansezi în Iran. Şi asta este o idee atât de absurdă, încât nu-mi venea să cred că face parte din lumea noastră. Erau mai multe idei aşa şi sigur că, când eu eram mică, părinţii mei îmi ziceau despre liniile în care oamenii stăteau pentru două ore ca să cumpere nişte lucruri din magazine, lucruri care nu erau atât de bune. Erau nişte copane de pui şi găina era, de fapt, trimisă în altă ţară. Şi după aia era Ceauşescu pe televizor care zicea că trăim într-o "epocă de aur, totul e bine". Sunt multe legături între Ceauşescu şi Trump. Au fost multe lucruri care au inspirat filmul acesta.

Natalie Musteaţă, interviu în exclusivitate cu Marius Pancu pentru Observatorul de Noapte

- Pe de o parte, că vorbeai de cozi, în filmul tău oamenii stau la coadă să li se verifice respiraţia pentru că sărutul este susceptibil de pedeapsa cu moartea. De ce? Care e simbolistica aici?

- Păi mi s-a părut că, dacă violenţa face parte din lumea noastră, face parte din lumea normală, când mă uit pe Instagram şi că oamenii ... este violenţă între oamenii de pe stradă şi poliţie sau este violenţă în mai multe feluri şi dacă această violenţă face parte din lumea noastră, în acelaşi timp cred că iubirea o să dispară. Nu ştiu dacă chiar există o logică, aşa, dar pentru mine este o chestie ca de ying şi yang, lucrurile acestea două, iubirea şi violenţa, sunt legate pentru mine. Şi aşa am ajuns la regula aceasta, că oamenii nu au dreptul să se pupe. Şi de aici mi se pare un pic ... că ideea că dacă nu ai voie să te îmbrăţişezi, după aia, când te duci la lucru e un mod de control. Tot filmul vorbeşte despre o societate în care este represiune şi mult control. 

- Şi am văzut şi moneda de schimb, palmele date. Şi, totuşi, un statut este vânătaia. Un statut important este vânătaia. Ce ai vrut să spui cu asta?

- Păi la început ne-am gândit că, ok, oamenii care sunt mai bogaţi o să ascundă vânătăile, pentru că nu sunt ceva frumos. Dar după aceea ne-am gândit că întotdeauna, în istoria noastră, dacă avem un simbol care transmite lumii că suntem bogaţi, nu contează dacă e ceva prost, îl arătăm. În lumea noastră avem genţile, genţile Louis Vuitton, care nu sunt adevărate, sunt "fake bags", dar toată lumea vrea un Louis Vuitton, le cumpără şi aşa mai departe.

- CNA mă obligă să mai spun trei branduri, ca să nu fie reclamă, Channel, Hermes, Yves Saint-Laurent, aşa, ca să fim acoperiţi cu totul.

- Da. Şi după aceea ne-am gândit că urmele acestea, ale palmelor încasate, vor fi un punct de mândrie. 

- O ultimă întrebare. Ce relaţii vrei să ai, de acum înainte, cu România? Pentru că succesul tău a fost foarte bine receptat aici. Când vi aici?

- Păi, vin în două luni sau trei luni. Vin în iunie, cu filmul. Cristian Mungiu m-a invitat să vorbesc despre film şi între luna aceasta şi iunie trebuie să mă obişnuiesc să vorbesc despre filmul acesta în română şi mi-ar place mult să fac un film în România. Am scris mai multe scenarii care se petrec în anii '80, în România, scenarii care au în prim plan momente la fel de absurde ca în filmul acesta. 

Înapoi la Homepage

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰