SPECIAL! Un maramuresean imobilizat la pat a gasit calea spre fericire scriind o carte

Abia atunci cand esti inconjurat de bezna disperarii, poti vedea lumina. Desi e acolo mereu, de cele mai multe ori ochii sunt orbi si nu o vad. Gheorghe Petreus, sau Ghita, cum ii spun apropiatii a invatat sa se detaseze. Si, desi nu poate simti iarba uda sub talpi, traieste ca si cum n-ar fi uitat niciodata.

“Pana la varsta de 11 ani jumate, aproape 12 ani, am fost un copil sanatos ca toti ceiallti copii. Nu am cunoscut nicio boala, nu am avut probleme, necazuri, nimic”, sune Gheorghe Petreus.

Vezi și

Intr-o toamna, totul s-a schimbat radical. Au inceput durerile. Tot mai puternice, tot mai extinse, pana cand copilul fragil a devenit una cu durerea.

“Boala a evoluat, efectiv, in nici aproape un an m-a anchilozat total. Acum, in cinci luni, implinesc 46 de ani. Va dati seama ca sunt 30 si ceva de ani de cand sunt in situatia asta”, povesteste barbatul.

Nu si-a mai putut imbratisa parintii. Nu a mai putut face nimic de unul singur. Nici sa bea o cana de apa atunci cand ii era sete.

A fost la un pas sa renunte. La viata, la suferinta lui si a celor din jurul lui. Povara propriei dureri o putea duce, nu si durerea celor din jur: “Eram cazut pot sa spun, in mocirla aia a deznadejdii, in durere, in suferinta. Eu, fiind atunci copil, si vazand ca nu mai pot sa manaanc cu mana mea, vazand ca nu mai pot sa misc, am vrut sa ma sinucid”.

A fost salvat in ultima clipa, de credinta. A invatat sa-si iubeasca suferinta, sa o inteleaga, sa fie recunoscator pentru omul care a devenit. E putin la trup, dar are un suflet imens. Atunci cand a crezut ca a ajuns intr-un punct de echilibru, Dumnezeu l-a incercat din nou: “Cea mai grea drama a vietii mele a inceput cand acum 10 ani, cand am pierdut-o pe mama. In momentul in care am pierdut-o pe mama, am pierdut si ajutorul si respectul si am pierdut tot. Atunci pot sa spun ca a inceput o adevarat lupta cu mine, cu cei din jurul meu “.

A ramas singur, pierdut printre oameni. Pierdut in mila. Tatal sau nu l-a putut ajuta. N-a gasit in sine puterea sa treaca de mila.

Dupa ce tatal lui s-a stins anul trecut, niciunul din cei sase frati nu a vrut sa mai auda de el. A invatat sa se ajute singur: “Singuratatea pot sa spun este cea mai crunta boala. Singuratatea fizica. Vecinii vin, prietenii vin, pleaca, dar eu raman aici. Totul e o goana nebuna dupa vant, totul e o goana dupa pacat, dupa mandrie, dupa fala, dupa slava desarta a lumii. Daca n-ar fi atata egoism, atata rautate, atata minciuna in lumea asta, intre noi oamnii, ar fi raiul aici pe pamant”.

Ce te socheaza cel mai mult la Ghita e ca nu inspira mila, nu inspira durere, ci doar iubire si speranta. A inteles ca totul are un rost. Chiar si durerea. Dupa ce a acceptat acest lucru, a incercat sa-i ajute si pe altii. Cum a putut mai bine. Nu-si poate folosi prea bine mainile, asa ca si-a confectionat un carlig care-l ajute. Incet incet, gandurile si trairile s-au materializat intr-o carte.: “Am publicat-o in 2009, dar nu am avut si posibilitatile sa o pun in librarii. Doar asa, la biserici, la manastiri, am mai dat-o, la prieteni”.

Chiar si asa, cartea a schimbat viata multor oameni. Nu cartea in sine, cat omul care sta in spatele cuvintelor. Un om care a dovedit ca totul e posibil, atata vreme cat nu doar ca-ti accepti soarta, ci sa o intelegi. Intr-atat de mult, incat cartea a fost tradusa in franceza. Urmeaza sa fie tradusa si in engleza.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰