FOTO! Istoria zbuciumată a LEULUI românesc

Puţini ştiu, de exemplu, că denumirea de „leu“ provine de la talerul olandez, monedă care a circulat în regiune, inclusiv pe teritoriul Ţărilor Române. Astăzi, se împlinesc 178 de ani de la instituirea lui ca unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale

Cea mai veche emisiune de monede cunoscută pe teritoriul României a fost pusă în circulaţie prin anul 480 î.Hr. Este vorba despre frumoasa drahmă de argint, emisă de cetatea Histria, reprezentând un vultur cu un delfin în gheare – stema respectivului polis.

Şi celelalte oraşe pontice greceşti – Tomis, Callatis, Dionysopolis – au bătut monede. Callatisul, de exemplu, a pus în circulaţie, în secolul al III-lea î.Hr., stateri de aur şi tetradrahme de argint.

Primele monede româneşti

După întemeierea celor două Ţări Române în secolul al XIV-lea, domnitorii acestora emit monede cu însemne heraldice şi cu simboluri ale suveranităţii lor.

În Ţara Românească, primele monede (ducaţi şi dinari de argint şi bani – moneda divizionară) sunt bătute de Vladislav Vlaicu, având pe ele stema ţării, acvila cruciată. Câţiva ani mai târziu, Petru Muşat, domnul Moldovei, face acelaşi lucru, punând în circulaţie groşi de argint.

Până în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate au continuat să bată fără întrerupere monede. Mircea cel Bătrân a emis, în 1413, un privilegiu prin care se permitea plata dărilor în patru feluri de monede: ducaţi, fertuni, bani şi perperi.

În secolele următoare, monetăriile din Moldova şi din Ţara Românească au funcţionat cu mari întreruperi.

Şi în Transilvania s-au emis monede, în special ducaţi de aur şi taleri, precum şi monedă divizionară de aramă.

De-a lungul timpului, în Ţările Române au circulat şi o mulţime de monede străine, dintre care mai importante sunt talerii turceşti, ruseşti sau „nemţeşti”, galbenii ungureşti, austrieci sau „tătăreşti”, zloţii ungureşti şi turceşti, carboavele ruseşti, zechinii (ţechinii) veneţieni etc. În veacul al XVIII-lea, în Principate circulau peste 100 de tipuri de monede străine.

Apariţia "Leului"- talerul olandez

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint, care au pătruns şi au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special. Este vorba despre talerul – olandez "Lowenthaler", numit de români "leu" pentru că pe reversul său apărea figura unui leu rampant (ridicat în două labe).

Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.

Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.

Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.

S-a stabilit ca monedele de circulaţie în Ţările Române să fie galbenul austriac (din aur) şi sfanţul de argint. Acesta din urmă (în germană i se spunea „zwanziger”) a rămas în amintirea noastră doar în expresia "nu mai am nici un sfanţ!". El valora 20 de creiţari („kreutzer”).

În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei! Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată monedă, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

In 1836, pe 16 septembrie, domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării, leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale.

Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească "români". Un român ar fi cântărit cinci grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de "sutimi" ca monedă divizionară.

Ion Heliade Rădulescu a propus numele de "romanat", după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de cinci parale, dar aceasta nu a circulat.

În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Însă ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

Vremea leului de argint (1867-1914)

Emiterea unei monede naţionale a fost una dintre primele măsuri pe care le-a luat regele Carol I imediat după instalarea sa pe tron, pentru că leul românesc a avut, încă de la început, în afară de rolul economic evident, valoarea unui simbol.

Naşterea leului românesc

Proiectul punerii în circulaţie a unei monede româneşti, care să înlocuiască amalgamul banilor străini care circulau pe teritoriul ţării noastre, s-a lovit de la început de opoziţia Austriei şi a Imperiului Otoman. Acesta din urmă, după ce contestase dreptul României de a bate monedă proprie, a sfârşit prin a accepta această idee, dar a pus condiţia ca pe leii româneşti de aur şi de argint să apară şi un simbol otoman.

Legea monetară adoptată la 22 aprilie 1867 instituia leul ca monedă naţională, egal cu 100 de bani (monedă divizionară). Un leu românesc cântărea cinci grame de argint, sistemul monetar fiind bazat pe bimetalismul aur:argint.

Pentru a ocoli pretenţiile turcilor, au fost puse în circulaţie mai întâi monedele divizionare de 1, 2, 5 şi 10 bani (în 1867). Ele erau din bronz şi au fost bătute la două monetării din Birmingham (Anglia). În 1868, au fost emise primele monede româneşti de aur, cu valoarea de 20 de lei (un „pol”), tirajul fiind simbolic (200 de bucăţi).

La 3 martie 1870, se înfiinţează la Bucureşti Monetăria Statului, care bate, în acelaşi an, moneda de argint de un leu şi pe cea de aur de 20 lei. Punând în circulaţie aceşti bani, guvernul român „a ignorat complet pretenţia otomană’ care se referea la existenţa pe monede a unui însemn al suveranităţii turceşti.

În anii următori, sistemul monetar românesc avea să fie întregit cu piesa de argint de 50 de bani (numită „dupcă”, în Moldova, şi „băncuţă”, în Muntenia) şi cele de doi şi, respectiv, de cinci lei...

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰