Ce câștigăm și ce pierdem dacă intrăm sub "umbrela nucleară" a Franței. Explicațiile unui general

Generalul (r) Cristian Barbu a explicat pentru observatornews.ro, într-un interviu acordat Biancăi Iacob, ce ar însemna pentru România să accepte "umbrela nucleară" a Franței. Generalul consideră că inițiativa are mai multe probleme decât avantaje și a explicat că, pentru statele NATO, cum este România, beneficiile ar fi limitate.

Bianca Iacob: Aș vrea să facem câteva clarificări vizavi de această umbrelă nucleară a Franței. S-a vorbit în spațiul public, și la nivel informal, dar și oficial, despre această invitație lansată României. Vreau să discutăm ce înseamnă pentru România dacă țara noastră spune "da" acestei umbrele a Franței.

Cristian Barbu: Pornim de la ideea că NATO este o organizație care, de la început, a fost nucleară și continuă să fie nucleară prin capacitatea Statelor Unite și capacitatea altor țări care au pus la dispoziția organizației ceea ce au din punct de vedere nuclear, fie că este vorba despre componenta aeriană, fie că este vorba despre componenta reactivă, fie că este vorba despre componenta marină. Ce înseamnă în acest moment articolul 5 al NATO? Înseamnă că oricare țară membră dintre cele 32 existente în acest moment ar putea să solicite, în baza unei acțiuni militare ostile care să-i pună în dificultate existența statală, ar putea să ceară o intervenție de răspuns, pentru că NATO este de apărare, o lovitură sau mai multe lovituri sau o acțiune militară de tip nuclear.

Dacă plecăm de la acest element esențial pentru România, să vedem cu ce ne confruntăm în acest moment din punctul de vedere al ofertei Franței. În primul rând, nu este o organizație. Se dorește a fi un cumul de parteneri care să înființeze acest grup, să spunem, cu referire nucleară pentru apărarea europeană. Înseamnă că nu există un articol 5. Nu există un articol prin care toate țările care ar putea, la un moment dat, să aibă această capacitate nucleară, în prezent fiind vorba doar despre Franța, dar în viitor poate și alte țări, să intervină atunci când una dintre țările membre ar solicita acest aspect.

Și, unde ar putea să fie decizia în cazul în care una dintre țări, iată, să spunem România, ar solicita o astfel de intervenție? Decizia ar fi de ordin politic la Paris, la președintele Franței, care ar analiza dacă, prin mijloacele proprii ale Franței, foarte important, prin mijloacele proprii ale Franței, ar putea să intre într-un conflict nuclear pentru apărarea României. Sigur că, în această situație, nu se pune problema unui tratat care să facă o stare aproape obligatorie de a intra în apărarea României, ci va fi la latitudinea unei decizii politice, care, în sfârșit, ar putea să aibă multe alte criterii la bază pentru a deveni operativă sau pentru a nu lua în seamă cererea României.

Acest lucru ne duce cu gândul la faptul că doar depozitarea în România a unui armament nuclear compus din aeronavă, rachetă sau orice altceva ce ar putea să fie depozitat aici, în acest moment sau în timpul imediat următor, toate aceste lucruri nu ar aduce niciun beneficiu României. De ce spun acest lucru? Din punctul de vedere al oportunității, nu va fi un răspuns din partea României, nu va fi un răspuns din partea unei alianțe. Deși răspunsul din partea Alianței ar putea să vină, dar pe direcția NATO. Așadar, răspunsul din partea Franței, în acest moment, este paralel cu ceea ce ar oferi NATO. Practic, nu ar avea nicio influență asupra situației din România.

Cine ar putea să intervină prima dată? NATO, prin toate mijloacele pe care le are. Ar putea să intervină a doua oară Franța? Nu cred că este cazul. Pentru că deja s-a introdus în acest aspect prima operațiune, deci primul răspuns din partea NATO, din partea tuturor celor 32 de țări, în întregul eșafodaj de apărare, fie că vorbim despre linia estică, fie că vorbim despre altă regiune. Așadar, oportunitate nu există.

Din punctul de vedere al legislației, România ar trebui să facă o serie întreagă de modificări legislative în momentul în care ar dori să depoziteze, eu așa îi spun, să aibă staționate pe teritoriul României arme nucleare aparținând altei țări și care nu este membră în acest moment cu armamentul nuclear, nu este membră NATO. Armamentul Franței va fi în afara organizației NATO, cu altă conducere, cu altă structură militară, cu alți decidenți. Foarte complicat acest aspect din punctul de vedere legislativ pentru România, inclusiv din punctul de vedere al Constituției. Și aici am invocat articolul 118, care arată ceva despre ce are de făcut Armata României și care sunt raporturile noastre vizavi de acțiunile interne.

Alt aspect: eficiența. Sunt, în acest moment, în discuție o serie întreagă de capabilități ale Franței cu privire la acțiuni nucleare, dar compuse dintr-un avion, Rafale, dacă ne referim la ziua de astăzi, care este din generația 4++, deci nu este stealth. Nu este un avion cu o capacitate extraordinară din punctul de vedere al navigației, astfel încât să presupunem că nu ar fi ușor țintit. Doi: este vorba despre o muniție nucleară care ar avea, în acest moment, o rază de acțiune de ordinul 500-600 de kilometri, acțiuni cu rază scurtă de acțiune și cu o capacitate nucleară mică. Atunci ar putea să intre la aspectul de capacitate nucleară tactică. Dar nu este așa, pentru că purtătorul în sine, adică aeronava, o transformă din capacitate nucleară tactică într-o capacitate nucleară strategică.

În acest moment, sigur că discuțiile sunt mult mai ample cu privire la introducerea în România a unor capacități nucleare strategice și nu tactice. De ce spun acest lucru? Pentru că, însumat, ceea ce poate să facă avionul plus ceea ce poate să facă racheta, în configurațiile actuale, nu mă refer la viitorul propus de președintele Macron, care este o altă discuție probabil în acel moment, dar pentru această capacitate propusă în staționare în România, sigur că discuția este cu bătaie lungă. Deci intrăm cumva în discuție pentru acele acțiuni strategice, ceea ce în România, în acest moment, nu știu dacă ar putea să schimbe ceea ce înseamnă doctrina militară a României.

Adică, în momentul acesta, ar trebui să introducem în doctrina militară cazul în care am solicita o astfel de situație altui partener, în afara NATO, de exemplu direct președintelui Franței pentru o acțiune militară. Noi, în strategia noastră, avem posibilitatea de a soluționa o astfel de cauză, dar prin NATO, prin întregul sistem pus la punct de NATO de atâția ani.

Alt aspect: costuri. Aici România ar putea să aibă două tipuri de costuri. În primul rând, la staționare am putea să avem nevoie de o serie întreagă de facilități cu privire la modul în care pot fi adăpostite și depozitate aceste elemente de muniții nucleare. Mă refer atât la aeronavă, cât și la încărcătura nucleară, sigur piloții, care sunt toți francezi, și tot ansamblul care aparține Franței. Acestea ar fi primele tipuri de costuri.

Cealaltă parte, care cred în acest moment că poate fi solicitată de către Franța, ar fi prețul de închiriere. Adică Franța ar putea să spună: vreți să aveți pe teritoriul vostru o astfel de muniție nucleară? Da! Atunci vă costă cam atât pe lună sau pe an, căci practic noi o închiriem(...) Ce pot să închiriez? Muniția nucleară, aeronava, piloții, mentenanța și așa mai departe. Deci toate aceste lucruri ne duc la un cost pe care noi cred că, în acest moment, nici nu putem să-l estimăm. Dar sigur nu este mic.

Alt aspect: este utilă o astfel de inițiativă pentru o țară NATO? Eu spun că nu și tocmai am explicat că ar veni ca un al doilea răspuns într-o anumită situație în care NATO există și funcționează după tratatul încheiat în 1949. Dar poate fi utilă pentru o țară ca Ucraina sau ca Republica Moldova. Pentru că Ucraina își dorește de zor să ajungă în NATO. Nu știu dacă va ajunge în NATO. Dar s-ar putea ca Franța, într-un moment imediat de după război, să-i ofere un astfel de parteneriat Ucrainei și, în același timp, să-i ofere poate un nou statut, de țară care are depozitat pe teritoriul ei un astfel de armament nuclear.

Bianca Iacob: Polonia a cerut în mod public, oficial, inclusiv anul trecut, această umbrelă a Franței. Discuțiile la polonezi sunt ceva mai avansate. Informațiile pe care le avem noi sunt că România este în fază incipientă. Desigur, explicați toate aceste motive pentru care România ar trebui să spună nu în acest caz. Pe lângă interpretările și întrebările care ar reveni din această situație la nivel geopolitic despre influența americană și cea europeană aici, în Europa de Est, vorbeați și despre partea financiară și, probabil, că ar ridica această sensibilitate față de Moscova, având în vedere poziționarea pe flancul estic. Și nu doar atât. Aprinde și o dezbatere internă de politică internă în România, oricum într-un context de securitate fragil.

Cristian Barbu: Așa este, pentru că dintr-o dată am avea depozitată pe teritoriul nostru o muniție care este ofensivă. Întregul sistem este ofensiv. Noi, până în acest moment, avem doar sisteme defensive, indiferent dacă sunt ale României sau sunt ale statelor partenere NATO și aici sigur că avem și din partea Franței o serie întreagă de elemente defensive, uite cum ar fi sistemul Mamba sau multe alte lucruri pe care le avem în România, din partea Statelor Unite sau a altor țări membre NATO și care toate sunt pentru apărare.

Acum, sigur că un astfel de sistem, care deja, părerea mea, devine mai mult decât tactic, ci strategic, nu mai este chiar neapărat pentru apărare, ci este sigur pentru un răspuns. Dar este un răspuns de tip atac. De ce NATO totuși nu a satisfăcut cererea Poloniei? Pentru că Polonia a solicitat și din partea Statelor Unite o astfel de situație. Numai că, din punct de vedere tactic, depozitarea în Polonia a unor muniții nucleare din partea NATO se poate face într-un alt context, nu în actualul context. Adică după ce lucrurile sunt rezolvate în Ucraina.

Ar putea Ucraina, la un moment dat, sigur să aibă o acțiune puternică, să rămână un stat foarte bun, integrat, sau s-ar putea să nu. Până nu se rezolvă situația aceasta, sigur că problema Poloniei n-ar putea să aibă un răspuns pozitiv din partea NATO. Dar de ce a solicitat din partea Franței? Pentru că, în acest moment, Polonia este cea care consideră că o astfel de depozitare de arme nucleare pe teritoriul ei ar putea să o bage în categoria celor care nu pot fi atacați, căci ar fi țară nucleară. După părerea mea e fals, pentru că nimic din ceea ce știm de la NATO cu privire la depozitarea și utilizarea munițiilor nucleare nu se întâmplă în cadrul propunerii franceze.

Propunerea franceză este cu utilizare integrală de către Franța: comandă, execuție, muniție, resurse și așa mai departe. Deci totul aparține unui singur centru. Pe când NATO are repartizate elementele de muniție, iar utilizarea este subsecventă. Adică o pot folosi, în cazul în care se dă comanda, da, o pot folosi chiar statele care dețin această muniție, inclusiv cu mijloacele aeriene sau cu alte mijloace pe care le au la dispoziție în dotarea propriilor forțe. Adică angajamentul într-o astfel de situație revine NATO prin țara membră NATO. În cazul Franței, angajamentul revine Franței, prin Franța. S-ar putea să-și asume sau s-ar putea să nu-și asume Franța, la un moment dat, un angajament nuclear în numele altei țări.

Totuși, Polonia probabil că a luat în calcul că, într-o astfel de situație, ar intra pe harta țărilor deținătoare sau, eu știu, a celor care au o astfel de capabilitate nucleară depozitată pe teritoriul ei. Nu știu care e avantajul. N-am reușit să-l găsesc din punct de vedere tehnic, tactic, militar și nici politic sau diplomatic. Dar sigur că este o altă discuție la nivelul Poloniei de ce are o astfel de atitudine. Aici, pe flancul estic. Pentru alte țări am înțeles situația. Cum ar fi Țările de Jos sau poate Grecia. Dar pentru Polonia nu am înțeles exact situația.

Revin la faptul că inițiativa președintelui Macron cred că pune în acest moment bazele unui nou tip de parteneriat european, dar fără să respecte principiile unui tratat. În această idee, s-ar putea ca la un moment dat, pentru Ucraina, pentru Republica Moldova, pentru alte țări care nu sunt membre NATO, să existe o astfel de soluție sub umbrela europeană. Și înțeleg această situație. Dar pentru țări membre NATO, cum este cazul României, o astfel de variantă nu aduce nimic în plus.

Ba mai mult, aduce o serie întreagă de complicații pe care, până la urmă, cetățeanul trebuie să le suporte, fie că sunt de ordin financiar, fie că sunt de ordin informațional. Ceea ce nu cred că, în acest moment, suntem suficient de conștienți de ceea ce înseamnă în timp o astfel de inițiativă. De ce am spus în timp? O astfel de inițiativă nu se ia pentru un an, doi, trei. Poate că se ia pentru decenii.

De aceea această discuție trebuie să fie foarte amplă și sigur să se găsească mult mai multe puncte pozitive de ce ar trebui să facem acest lucru, decât cele câteva puncte mai puțin pozitive pe care le-am expus eu. Mai sunt și altele mai puțin pozitive. Dar, până la urmă, dacă decizia va fi una în sensul de a depozita astfel de muniții nucleare (...) pe teritoriul României, mă aștept să fie și multe alte puncte pe care să se bazeze decidenții. Pentru că, dacă ar fi să întrebăm printr-un referendum, de exemplu, sau printr-o altă formă, opinia cetățenilor, s-ar putea să aflăm că lucrurile sunt mai puțin înțelese de către cetățeni (...).

Bianca Iacob: De ce a fost adus în atenția publică acest subiect al armelor nucleare ale Franței, în contextul în care, așa cum spuneați și dumneavoastră, suntem sub această umbrelă a NATO și în contextul în care sunt discuții vizavi de relația pe care o avem cu administrația de la Washington și, în același timp, discuții de înarmare a Uniunii Europene? Nu ar face altceva decât să lărgească acest gap dintre Washington și Uniunea Europeană.

Cristian Barbu: Este o idee de fragmentare. Este o idee pe care sigur că nu toată lumea o va primi cu brațele deschise. Președintele Macron și-a dorit cumva ca Franța să fie generatoare de securitate, inclusiv de ordin nuclear, în Europa și să i se recunoască întâietatea. Sigur că lângă Franța probabil că mai sunt și alte țări care s-au gândit că, în timpul imediat următor, împreună cu Franța ar putea să ducă la dezvoltarea propriilor sisteme nucleare, cum ar fi de exemplu Germania.

Dar sunt și țări care au înțeles că, deocamdată, sistemul acesta nu va putea să funcționeze, decât dacă îl integrăm în NATO. Și noi am vorbit (...) despre pilonul european al NATO. E o altă discuție. Dacă, în cadrul NATO, putem să dezvoltăm sub comandă unică și nu sub două comenzi, cum s-ar putea să fim acum - o comandă NATO și o comandă la Paris, la Elysee - deci sub o comandă unică, cu o structură bine închegată și verificată de atâția ani, am putea să dezvoltăm sigur pilonul european.

Dar pentru asta ar însemna ca Franța să înțeleagă integrarea întregului efort nuclear, și nu numai nuclear, în cadrul NATO. Știți că Franța nu are toate forțele integrate în NATO. Probabil că și alte țări, cum suntem și noi. Iată, capacitatea nucleară a Franței nu intră în capacitatea nucleară NATO. Interesant! Deci acest lucru ar trebui mai degrabă dus spre o negociere în cadrul NATO și spre găsirea unei soluții integrate, decât să producem această ruptură. După părerea mea, în acest moment nejustificată, dar care ar putea să pornească de la poziția președintelui Trump. Poziția președintelui Trump, după părerea mea, este una corectă. A spus așa: am făcut eforturi financiare foarte mari, inclusiv prin păstrarea acestor cantități de arme nucleare în Europa. Și nu numai, informațional, pe toate direcțiile. Ar fi bine să alocați mai mulți bani apărării și sigur, în acest sens, să fim cu toții cam la același nivel.

Unele țări din Europa s-au simțit cumva, poate jignite, poate supărate. Franța, care a avut un buget mic pentru NATO, Germania, care a avut de asemenea - doamna Merkel aproape că nici nu se gândea să dea bani de la bugetul Germaniei pentru NATO. Aceste țări s-au simțit cumva obligate acum să-și introducă banii din bugetele proprii într-o dezvoltare de sine stătătoare și iată că de aici se poate produce o mare ruptură. Adică NATO să rămână de bună voie, prin acest tip de alocare de fonduri, undeva în urmă și să se autodezintegreze ușor-ușor prin faptul că nu toată lumea participă. Și aici venim la părerea președintelui Trump. Dacă nu veți participa, nici nu veți putea beneficia de articolul 5, de exemplu, că nu avem de ce.

Iar în paralel, cu banii pe care ar fi trebuit să-i dea acestei organizații, să spunem deja închegate, unele țări își vor dezvolta propriile sisteme de apărare, inclusiv cele nucleare. Iată cazul acestui grup: Franța, Țările de Jos, Germania. Adică un grup de țări care au un nivel tehnologic avansat și care cred că, în timp scurt - și aici este chiar o declarație a președintelui Macron în acest sens - vor putea să dezvolte noi capabilități nucleare, să aducă noi sisteme purtătoare. Mă refer la un submarin nuclear, mă refer la o rachetă balistică cu rază lungă de bătaie și sigur la îmbunătățirea purtătorului aviatic, adică un avion de generația 5+ sau 6, dacă va fi vreodată așa ceva în Europa.

Dar acest efort, care nu este în acest moment probat, este doar o hârtie, este un proiect. Poate să fie pus în practică sau nu, prin acumulare și de fonduri. Și atunci ideea că aș putea să am mulți parteneri europeni care să plătească chirie pe facilitățile actuale nu va face altceva decât să mai strângă ceva bani la bugetul Franței, ca să poată să dezvolte ulterior sistemele respective.

Până la urmă, totul este legat și de bani, prin modul cum poți să gestionezi aceste lucruri, astfel încât, deși sunt lucruri ceva mai vechi, deși sunt lucruri pe care eu, la un moment dat, s-ar putea să nu am inima complet deschisă pentru a le utiliza, pentru că nici nu știu dacă mai funcționează sau nu, dar pe aceste lucruri le pot închiria și, între timp, să aduc un sistem nou.

Nu m-aș baza chiar pe toate lucrurile pe care în acest moment le propun francezii pentru a fi aduse pe teritoriul altor țări, decât dacă, din punct de vedere funcțional, au demonstrat că într-adevăr au capacitatea propusă de producător. Nu cumva ne trezim cu niște lucruri expirate despre care nici nu putem să știm dacă funcționează sau nu, întrucât nimeni nu mai face încercări de acest ordin pe Pământ. Cum am putea să verificăm dacă ceea ce vor să ne aducă aici este și cu adevărat ceea ce se spune.

Bianca Iacob: Să vorbim un pic despre aceste țări care au intrat în acest program de nuclear sharing.

Cristian Barbu: Sharingul american este un sharing gratuit (...). Acest tip de sharing pentru muniție. Dar Franța nu va face acest lucru. Franța va dori ca aceste capabilități nu numai să fie depozitate, ci să fie și utilizate de către ea. Înseamnă că întregul pachet este ca și când închiriez un ansamblu complet format din aeronavă, muniție, piloți, mecanici și pentru care trebuie să îndeplinesc o serie întreagă de elemente legate de facilitatea tehnică în care ele staționează. Sigur că acest lucru nu poate fi gratuit, pentru că nu cred că Franța va plăti pentru România întreaga cheltuială pe care o are în România cu aceste lucruri. Să nu uităm, aici în această situație ar putea să fie cel puțin trei aeronave.

Pentru noi ar fi o chestiune pe care cred că ar trebui să o gândim și sigur să o discutăm și să o rezolvăm cumva. În cazul în care Franța s-ar oferi ca întregul proces să fie gratuit, așa cum au făcut americanii cu o serie întreagă de țări din Europa, inclusiv Turcia. Dacă întregul sistem ar fi cumva ca un răspuns al unui posibil acord, tratat între aceste țări europene care să cuprindă un articol asemănător cu articolul 5 NATO, pentru care Ucraina se luptă de patru ani de zile să-l obțină, atenție la acest aspect. Ucraina se luptă să obțină niște condiții după război, acele garanții de securitate tip articolul 4 și articolul 5, în condiții extraordinare. Bine, dacă ar fi o astfel de situație în acest tratat propus de Franța, sigur că discuțiile ar căpăta un cu totul alt sens. Dar în acest moment, după părerea mea, mai trebuie discutat sau mai trebuie înțeles. Însă cred că timp prea mult nu mai este, pentru că domnul Macron cred că, în timp scurt, va dori să aibă un răspuns de la țările europene.

Înapoi la Homepage

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰