După ce războiul le-a luat tot, ucrainenii vor să o ia de la capăt în România: "Sunt recunoscător; copiilor le place aici, au un confort"

Cu fiecare zi în care războiul din Ucraina continuă, tot mai multe familii sunt dezrădăcinate. Taţii sunt despărţiţi de copii şi mamele iau singure calea exodului. Nici măcar trecerea frontierei către lumea liberă nu mai e o victorie când oamenii nu ştiu dacă îşi vor revedea vreodată apropiaţii. 

• Primul episod de iarnă din acest sezon. 7 judeţe, cele mai afectate: COD ROŞU de viscol

Când acasă a devenit câmp de luptă, Maxim şi Elena le-au acoperit urechile celor mici şi au aşteptat ca bombardamentele să se oprească. Mama şi tatăl s-au înţeles din priviri: când în Odessa a fost puţină linişte, şi-au strâns agoniseala de-o viaţă în 20 de minute, şi au lăsat casa în urmă şi au fugit. Au găsit refugiu în România şi de câteva zile toţi cinci dorm într-o cameră de cămin. 12 metri de pătraţi au devenit "acasă". 

Refugiat, tată: Mulţumesc foarte mult, sunt recunoscător pentru susţinerea acordată, copiilor le place aici, au jucării, au un confort.

În camera de cămin, fetele desenează. Se simt în siguranţă, dar sunt cu gândul la prietenii lor, despre care nu mai ştiu nimic. Daria a desenat steagul Ucrainei şi a scris să nu fie război. Este în clasa a treia, ar vrea să meargă la şcoală. Îi este dor de prietenii ei. 

Pentru Daria, Vera şi Andrei, părinţii se gândesc să o ia de la capăt, în România. Compania la care lucra Maxim în Ucraina are o sucursală şi în Bucureşti şi i s-a oferit un loc de muncă aici. Pentru că are trei copii bărbatul nu a fost obligat să se înroleze

Refugiat, tată: Câteva zile rămân aici la Galaţi şi apoi decid dacă pleacă la Bucureşti 

La 400 de kilometri distanţă o altă familie dezrădăcinată de război trebuie să decidă dacă să înceapă o viaţă nouă aici. Când au început să sune sirenele în oraşul lor, Tania şi-a luat copiii de mână şi a fugit. Din Italia, tatăl copiilor n-a respirat uşurat până când nu i-a ştiut în siguranţă. Şi adăpostul a venit de la familia Viţega, care şi-a deschis casa pentru ei. 

Chiril, 16 ani: Avem o prietenă aici şi ea i-a rugat pe aceşti oameni să ne lase să dormim aici câteva zile. E foarte bine, avem de mâncare, avem de băut, putem să ne spălăm, e cald, totul e bine

Tania, mamă: Au plecat din Ucraina că le e frică de război. S-au speriat că o să vină ruşii peste ei 

Acum o săptămână, Observator îi filma pe localnicii din Bălcăuţi care se pregăteau să primească refugiaţi. Au sperat până în ultima clipa că nu va fi nevoie, dar s-au pregătit pentru ce e mai rău. Şi răul a venit. 

Petrică, localnic Bălcăuţi: Nu e bine deloc şi îmi pare rău de copiii care suferă acolo şi mamele lor. Am zis din start ca să vină şi chiar am zis la oricine aude sau aşa să trimită că este unde şi la sora şi la mine.

Petrică, cele două surori şi tatăl lor au camere pregătite pentru ucrainenii care au nevoie. 

Petrică, localnic Bălcăuţi: Mare lucru n-am făcut nimic. Ce le-am adus de mâncare

Mircea Viţega, localnic Bălcăuţi: Dacă va fi cazul să mai primim, primim. Dincolo au sobă, în baie e călduţ, bucătăria e dincoace 

Deşi fug de ororile războiului, refugiaţii rămân cu inimile în Ucraina. Durerea nu se opreşte când traversează graniţa la noi. Marina nu ştie când îşi va revedea soţul. 

Refugiată Marina, 38 de ani: El ne-a adus la graniţă şi apoi am trecut cu copiii pe jos, el s-a întors în Ucraina să ajute armata. Nu vreau ca el să lupte, dar nu există alternativă pentru că la graniţă nu mai lasă bărbaţi să treacă. Copiii sunt în stare de şoc, ne-au bombardat aeroportul, oraşul.

Invazia Rusiei a despărţit cupluri şi părinţi de copii

Refugiată: Sunt uşurată şi speriată în acelaşi timp pentru că soţul meu este acolo. S-a întors în Kiev să ajute cum poate

Refugiată, 16 ani: Îmi cer scuze 

Reporter: De ce plângi? 

Refugiată, 16 ani: Sunt bucuroasă că sunt aici, dar mi-e frică pentru ţara mea, prietenii mei care au rămas în Kiev. Tatăl a rămas în Kiev să lupte. Mă rog pentru tatăl meu

Un preot ucrainean a reuşit să scape cu viaţă şi îşi găseşte liniştea acum în România. 

Refugiat: Vine din Kiev, două zile o stat în subsol. Au intrat oamenii în subsol şi au trimis rachete şi au murit acolo în subsol. Se simte bine, dar suferă pentru cei care au rămas acolo pentru că nu toţi au posibilitatea de a pleca.

De disperare că li se vor pune arme în mână şi vor fi obligaţi să ucidă într-un război pe care nu l-au cerut, 11 ucraineni au trecut Tisa pe jos. Sunt cu toţii bărbaţi, cu vârste între 21 şi 46 de ani. Oameni obişnuiţi cu familii, care s-au trezit captivi într-o ţară sub asediu. 

Iulia Stan, Poliţia de Frontieră Sighetu Marmaţiei: În cazul celor 11 cetăţeni ucraineni s-au făcut demersurile specifice deoarece au solicitat o formă de protecţie din partea statului român

Vestea că România oferă ajutor ucrainenilor a ajuns şi la o doamnă din Cernăuţi, care s-a trezit fără pensie.  

Bătrânică, 75 de ani: Nu ne-o dat pensie că nu-s bani la noi, cu ce-oi trăi? Mă duc să cer să îmi dea să îmi iau leacuri

Refugiaţi ajung în centre din toată ţara cu autocarele şi cu trenurile. 48 de mame cu copiii lor au ajuns aseară, în Arad cu un autocar privat, închiriat iniţial de 50 de studenţi la Medicină care reuşiseră să treacă graniţa. Tinerii şi-au cedat locul pentru aceste mame. 

Iulia Marcu: Drumul a fost greu, sunt o mamă cu 7 copii şi sunt pornită la soţ în Belgia.

În Suceava, mai mulţi studenţi indieni care au fugit din Ucraina au fost primiţi cu sarmale. 

Reporter: Cum a fost drumul până la graniţă?

Reporter: Greu. Nu era nimic organizat acolo. Nu ai unde să stai, trebuie sa stai toata noaptea sub cerul liber. Aseară am ajuns aici, pe la 3-4 nu mai știu. Voi ne-ați dat mâncare. Ceva tradițional delicios

Într-atâta oroare, un grup de voluntari a adus un zâmbet: ghiocei şi mărţişoare pentru refugiaţi.