Video Analist: Războiul cu SUA va face Iranul să încerce mai serios să-și dezvolte arma nucleară

Libanul e mare cât două judeţe din Romania, iar Israelul susţine că toate ţintele atacate sunt teroriste. Premierul libanez face apeluri disperate către aliaţi să oprească atacurile Israelui, în timp ce IDF-ul a transmis să acţioneze împotriva Hezbollah sau să lase cale liberă. Deja sudul Libanul e complet izolat de restul ţării, s-a lăudat chiar armata israeliană, după ce ultimul pod care făcea legătura între cele două părţi a fost distrus. Israelul a mai ocupat o bucată din zona respectivă timp de 18 ani, până în 2000, iar miniştrii extremişti ai cabinetului Netanyahu au afirmat deschis că pot transforma sudul într-o nouă Gaza.

Înaltul Comisariat al ONU descrie drept atroce magnitudinea atacurilor, Omanul a condamnat bombardamentele şi le numeşte crime de război, Qatarul le-a numit un masacru barbar, Irak-ul acuză Israelul că sabotează deliberat armistiţiul, Turcia condamnă ferm atacurile, Egiptul, Iordania şi Franţa au transmis mesaje de solidaritate. Parisul vrea imperios ca Libanul să facă parte din orice armistiţiu. Iar preşedintele iranian a declarat că fără a include o încetare a focului în Liban, nu poate exista un acord. Altiminteri şi înainte de intensificarea atacurilor israeliene în Liban, armistiţiul era fragil. Liderul de la Casa Albă pretindea că Statele Unite şi Iranul au căzut de acord asupra multora dintre cele 15 puncte ale planului american şi îşi revendică victoria totală. Numai că Teheranul este de altă părere: Donald Trump este cel care a acceptat planul iranian din 10 puncte.

Noi am analizat întreaga situaţie alături de Ioana Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, aceasta oferind un interviu lui Marius Pancu, pentru Observatorul de noapte

- Vreau să luăm aspectele acestui armistițiu defalcat și să ne uităm la țările implicate în primul rând. Ce au câștigat şi ce au pierdut Statele Unite așa cum arată lucrurile acum? 

- Statele Unite în acest moment, cu siguranță, nu au reputat o victorie strategică așa cum este ea vândută politic. Pe de altă parte, discursurile care vin dinspre Departamentul de Război sau Departamentul Apărării și dinspre Casa Albă, purtători de cuvânt și așa mai departe, sunt justificabile din perspectivă electorală. 

Pentru că este evident că amânarea acestui nou ultimatum este de fapt o dorință clară, sau exprimat o dorință clară, că Donald Trump dorește să înceapă să se retragă din acest război, care până la urmă și-a dovedit inutilitatea, dacă stăm și analizăm toate declarațiile oficialilor americani. Pun între paranteze aici, am văzut puțin înainte ca noi să ne întâlnim o declarație a vicepreședintelui Vance, care spunea că Iranul este de acord să poarte negocieri pentru a nu produce arma nucleară.

Și atunci revine întrebarea inițială, pe care noi am mai abordat-o, care a fost de fapt scopul acestui război. Pentru că dacă vicepreședintele Vance spune că Iranul este de acord pentru negocieri, atunci la ce am mai făcut totuși un război?

- Ne întoarcem în punctul T0, pentru că războiul a pornit chiar când existau semnale pozitive, spuneau nu, mediatorii, cu privire la disponibilitatea Iranului de a renunța la orice fel de pretenții de a avea armă nucleară.

- Pentru a doua oară, pentru că un moment din acesta mai fost și în 2025. Dar sigur, de data aceasta, negocierile păreau a fi mai aplicate, dar până la urmă suntem în acest moment, în care, sigur, iată că ne învârtim într-un cerc vicios și ajungem la problema exact, problema zero, sau problema originală, păcatul original, acela nu, că Iranul nu trebuie să dezvolte sau să treacă pragul nuclear. 

Ceea ce este până la urmă o utopie, pentru că inclusiv acest război nu va face altceva decât să determine, într-adevăr, Iranul să încerce mai serios să-și dezvolte arma nucleară, pentru că toate aceste bombardamente, sigur că ele au distrus în bună parte situri sau facilități din acestea de producție, sau poate chiar centrifuge, deși nu avem încă date complete, noi am mai fost în acest scenariu și în iunie 2025, și 8 luni mai târziu am revenit la el, trebuie să înțelegem că know-how-ul sau cunoștințele... acestea nu pot fi bombardate, nu dispar prin bombardare, ar trebui eliminați până la urmă fizic toți oamenii de știință care lucrează în domeniul nuclear.

Deci toate aceste, să spunem așa, echipamente sau capabilități logistice, acestea pot fi refăcute, iar Iranul este într-o postură în care a arătat de-a lungul timpului, sau cel puțin din 2002 încoace, că poate să le refacă nu într-un an, doi și să revină în acel moment în care are suficient uraniu îmbogățit pentru a produce capabilitate nucleară. 

Deci pentru Statele Unite, până la urmă, sigur că poate fi considerată un anume soi de victorie, dacă ne gândim la poza mai mare, nu? Că într-o anumită măsură a eliminat o mare parte sau cea mai mare parte a conducerii inițiale, sau a celei cunoscute a Iranului, a pus anumite piedici, transferul acesta de hidrocarburi și petrol către China, dar China s-a reorientat și a reușit să supraviețuiască inclusiv acestui război, dar până la urmă acest război nu a făcut altceva decât să altereze destul de profund piața energetică, principalele state afectate fiind tocmai statele partenere și prieteni aliate din regiune, ale Americii, mă refer la statele din Golf, și desigur unele state europene care își luau sau își importau o parte dintre hidrocarburi din Golf. 

Pentru că strâmtoarea aceasta a Ormuz a fost într-adevăr un călcâi a lui Ahile pentru întreaga strategie americană. Și iată că noi chiar dacă am văzut în primele zile ale războiului că marina și aviația iranienă au fost într-adevăr distruse în cea mai mare parte, până la urmă iranienii au reușit să controleze și să împiedice acest flux de nave prin Ormuz, pur și simplu prin lansarea de rachete și drone incredibil de ieftine. 

Ceea ce este iarăși paradoxal, pentru că avem de-a face, cum spunea și Pete Hegseth, cea mai puternică armată din lume, nu a reușit să controleze strategic militar această strâmtoare. Și așa cum avertizau de altfel o bună parte dintre generalii americani de la Pentagon, care între timp sau unii dintre ei au fost deja concediați, problema cea mai mare a războiului va fi, sau una dintre problemele cele mai mari ale acestui război ar putea fi exact această Strâmtoare Ormuz.

Acum sigur că pentru Donald Trump, cum spuneam, își dorește o retragere din acest război, pentru că se confruntă cu critici din gen ce mai vocale, inclusiv din partea unor republicani, inclusiv o parte a electoratului MAGA este puțin dezamăgit de ceea ce s-a întâmplat, pentru că nu a fost președintele ales care promitea că nu va mai începe alte războaie. 

Și indiferent de justificările pe care noi le vom mai auzi în continuare, dacă dorim o privire din aceasta realistă și concretă a ceea ce s-a întâmplat acolo, cu siguranță nu este o victorie americană. Și mai este o problemă aici adiacentă, dar foarte importantă, cea a Israelului. Și eu îmi amintesc că noi doi am mai discutat despre acest aspect, că dacă America se va retrage subit, așa cum arată lucrul în acest moment cel puțin, pentru că trebuie să punem un asterix, războiul nu este încă încheiat. 

Nu avem certitudinea că Statele Unite nu vor relua bombardamentele sau că Iranul va răspunde mai mult sau mai puțin proporțional. Dar Israelul, în momentul în care Statele Unite se retrag în acest război, rămâne singur totuși în față a unui inamic care a dovedit, a demonstrat că poate răspunde și poate să facă față, nu poate, celor două mai sofisticate puteri militare și nucleare din lume. Și atunci pentru Israel va fi o problemă de securitate, din nou, dincolo de problema Hezbollah, Hamas sau alte grupări din acestea teroriste care amenințau până acum. 

- Care e potențialul ca intervenția asta, care am văzut că s-a intensificat, a Israelului în sudul Libanului, să complice din nou termenii armistițiului și eventual chiar să îl arunce la gunoi, așa cum spunea purtătoarea de cuvânt a Casei Albe despre planul Iranului? 

- În acest moment, aceste atacuri israeliene în Liban pot fi discutate sau abordate din două perspective. Dacă prima perspectivă este aceea de a anihila cât mai mult sau de a distruge Hezbollah sau ce-a mai rămas din Hezbollah, pentru că nu a mai avut un război sau atacuri din acestea succesive asupra Libanului și anul trecut, deci este această problemă legată de Hezbollah și este, pe de altă parte, așa ce spunea doamna Karoline Leavitt, Israelul are toate interesele să submineze până la urmă acest acord, pentru că, revenim la punctul inițial, dacă rămâne singur în acest război, este destul de vulnerabil pentru că am văzut și anul trecut de altfel, că atunci când are un adversar din acesta, un actor statal care totuși se pregătește de 30 de ani pentru un astfel de război, Israelul are anumite dificultăți, nu doar în interceptarea rachetelor și valurilor de drone care vin dinspre Iran, ci inclusiv a propriilor efective militare, care ar putea susține un război prelungit.

Și atunci, sigur, sunt aceste două paliere, pe de o parte, de prelungirea sau de extinderea acestei zone de securitate sau adâncime strategică, pentru că Israelul, suprafața statului, nu este una foarte mare și nu are acea adâncime strategică pe care Iranul vedem că o are, sau putem să ne uităm inclusiv înspre cazul Rusiei și războiului din Ucraina, și atunci va dori extinderea acelei zone de securitate, așa cum ați arătat în intro-ul dumneavoastră, până la zona Râului Litanii, de unde s-a retras, sigur, după numeroase presiuni internaționale, și vedem deja că este o problemă regională, despre care iarăși am vorbit încă de la începutul războiului. 

Pentru că dacă vedem anumiți lideri ale statelor din Golf, care s-au poziționat de partea Statelor Unite, pentru că este partenerul strategic cel care oferă securitate, vedem că în afară de Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, restul lumii pan musulmane, pan arabe, s-a poziționat ferm împotriva atacurilor israelene asupra Libanului. 

Este o problemă de securitate, într-adevăr, pentru Israel, și aceasta trebuie recunoscută și tratată ca atare, care vine din partea Hezbollah, dar pe de altă parte este o problemă și de securitate, și umanitară pentru Liban.

Pentru că Libanul este deja un stat eșuat, Libanul abia a reușit să se stabilizeze prin noile alegeri și numirea unui nou prim-ministru și a unui președinte, a fost într-o criză politică și umanitară aproape permanentă în ultimii 10-15 ani. Ori toate aceste atacuri israelene nu au făcut altceva decât să strămute în jur de 400-600 de mii, cifrele diferă în funcție de surse, sau locuințele acestor au fost distruse, și toată acea populație dintre râul Litanii și granița israeliană este acum într-o situație, într-o criză umanitară precară. Și la fel cum se menționa unul dintre politicieni israelieni, există și acest pericol, ca Libanul să fie transformat într-o nouă Gaza. Și iată că avem deja cel puțin trei crize în această regiune, care se suprapun, Gaza, Liban și războiul cu Iranul. 

- Pomeneați de faptul că s-a schimbat primul eșalon, poate chiar și al doilea, din conducerea iraniană. Cum iese totuși regimul după acest război? Cum iese Iranul la capătul acestei luni de război? 

- Paradoxal, poate pentru unii părea ciudată această afirmație, dar Iranul nu este rău. Sigur, este acel eșalon care nu mai este fizic la conducere, pentru că au fost eliminați încă din primele zile de război. Dar ceea ce vedem acum, această nouă... nu este o nouă conducere, de fapt. Haideți să spunem o nouă generație. Și acest termen este foarte potrivit, pentru că, dacă ne-am uitat puțin, inclusiv eu privesc din perspectiva aceasta a comunicării, toate rețelele de socializare au fost pur și simplu acaparate de o generație tânără, pregătită, antrenată de IRGC, este așa numită a generației JCPOA, adică acea generație care a crescut în speranța deschiderii iraniene sub toate prevederile acelea ale Acordului Nuclear semnat în 2015. 

Or, acele speranțe ale acestei generații, desigur, au fost năruite și prin retragerea Statelor Unite din acord, dar sigur și prin incompetența și corupția care au guvernat de la Teheran. Dar această generație este una care înțelege atât știința, atât inteligența artificială și mai mult decât acesta, sau poate cel mai important, nu are niciun fel de inhibiție nici față de Statele Unite, nici față de statele din Golf. 

Am văzut acel fel în care au comunicat în toate limbile atât regionale, că și în limba engleză, pur și simplu au dominat spațiul online cu toate acele meme-uri, cu toate acele mici filmulețe, în care era redată măreția Persei de odinioară. Iar asta înseamnă foarte mult la nivel de comunicare, pentru că se încearcă inclusiv transmiterea unui soi de încredere către populație, inclusiv către acea populație foarte nemulțumită sau față de regimul său, față de care a și protestat până acum câteva săptămâni de altfel. Ori, Iranul, sigur, acum va avea două probleme de gestionat. 

Una, pe plan extern, să vadă cum va reuși, pentru că, desigur, și ei sunt interesați să închidă războiul dincolo de retorica lor foarte pompoasă, dar după ce lucrurile se vor mai calma, vor avea de gestionat, sau această nouă conducere va avea de gestionat și problema internă, pentru că fără o reconciliere și o reformă profundă a guvernării, populația în câteva luni va ieși din nou din stradă și, sigur, s-ar putea ca rezultatul să fie altul.

Trebuie să ne gândim puțin. Implicarea aceasta regională a Pakistanului sau, mai degrabă, a Pakistanului în umbra Chinei. Pentru că Pakistanul în această mediere, dintre Iran și Statele Unite, respectiv, Israel, nu a acționat singur, dar este important de remarcat că vedem după atâtea decenii că se încearcă o rezolvare, o soluționare a acestor numeroase și permanente conflicte din Golf la nivel regional.

Înapoi la Homepage

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰