Momente cumplite trăite de o româncă stabilită la Londra, când s-a întors în România. ”Cum rezistă, oare, acești oameni?”
O româncă stabilită la Londra a publicat pe pagina sa de Facebook un mesaj în care vorbeşte despre şocul suferit atunci când s-a întors în ţară
O româncă stabilită la Londra a publicat pe pagina sa de Facebook un mesaj în care vorbeşte despre şocul suferit atunci când s-a întors în ţară, în vizită la părinţi. Claudia Guţulescu, din Drobeta Turnu Severin a vorbit despre diferenţele enorme de trai dintre România şi Regatul Unit, în special în ce priveşte preţurile alimentelor şi disperarea cu care românii pe care i-a întâlnit în vizita sa acasă îşi calculează fiecare bănuţ atunci când merg la cumpărături.
Postarea Claudiei a strâns mii de aprecieri şi comentarii şi a fost distribuită pe Facebook de peste două mii de oameni.
”În scurtă mea vacanță în România, care doar ce s-a încheiat, am ieșit din casă de maxim patru-cinci ori. Dintre care, două ieșiri au fost împreună cu mamă la două hipermarketuri din oraș, pentru că avea ceva cumpărături de făcut.
Prima vizită țin minte că s-a încheiat cu un coș pe care, la ochi așa, probabil în UK aș fi plătit undeva la 30-35 lire. Hai, maxim un 40 indulgent. În România am plătit 270 de lei, adică mai mult. Acesta a fost primul șoc.
A două vizită țin minte că, în timp ce mergeam spre casele de marcat, am văzut o bătrânică ce se îndrepta și ea spre ieșire, având în coș exact două pungi de făină, aflată la promoție. Imediat mi-a venit în minte faptul că cele mai apropiate locuințe de magazinul respectiv, aflat la ieșirea din oraș, sunt la o distanță pe care o bătrână de 75-80 de ani o parcurge destul de greu, mai ales seara târziu, iarna. Și, ținând cont că în drumul sau cu siguranță a mai trecut pe lângă câteva magazine mai mici dar sensibil mai scumpe, am înțeles că a parcurs această distanță că să salveze undeva la maxim 50-80 de bani... Și că lucrul acesta probabil conta la bietul buget lunar pe care îl are.
M-am așezat în spatele ei la casă, decisă să îi plătesc eu punguțele cu faine. Dar, așteptând să îmi vina rândul, m-am uitat și la restul oamenilor aflați în jurul meu:
...Femeia cu palton vechi și larg, cu cizme care se vedea că erau purtate de prea mulți ani, care încerca să își calmeze copilul ce dorea niște Tic Tac-uri din raft, pentru care îi explicacu voce joasă că nu are destui bănuți...
...Familia cu un copil, care cumpărase o oribilitate de suc ieftin de care nu am mai auzit până acum, două roșii, o pungă de pufuleți și un parizer ieftin și care calculă atentă totalul, în timp ce numărau obsesiv banii din mână....
...Două doamne care vorbeau de elevii de la școală unde profesează și dintre care una insistă să îi dea ceilalte 2 lei pentru că veniseră cu mașină ei la cumpărături... Într-un final, posesoarea de mașină a primit cu bucurie reținută cei doi lei și, mulțumită, a fugit să mai ia o pungă de zahăr...
Am realizat atunci că, dacă era să mă ghidez după nevoia lor și părere de rău, ar fi trebuit să achit cumpărăturile a cel puțin 60% dintre cei aflați în magazin în acel moment...și, dezarmată de această realitate, mi-am înghițit nodul din gât și am ajuns la casă, unde am plătit cumpărăturile noastre: 750 de lei. Pentru un coș pe care de fapt mă așteptăm să plătesc maxim 450 lei.
Asta ținând cont că, atunci când familia mea m-a vizitat de Crăciun la Londra, nu am avut timp să merg la shopping de mai multe ori și am luat totul o singură dată: brăduț, ornamente, băuturi de toate felurile, absolut toate produsele alimentare și unele de igiena sau curățenie (am ajuns la casă cu două coșuri pline), iar notă de plată a fost 140 lire...
Am ajuns înapoi la Londra și încă mă întreb, de câteva ori pe zi: cum rezistă, oare, acești oameni? Ce impulsuri neștiute îi ridică dimineață din pat și îi mențin pe linia de plutire într-o țară care îți erodează psihiciul și moralul cu fiecare minut care trece? Și cine, vreodată, aflat în vârf, va face ceva pentru ei, simțind că nu poate pune capul pe pernă dacă nu acționează?
Când va fi cineva vreodată și de partea lor??
Și, în final, va laș cu un comentariu al unei doamne, pe care l-a făcut la postarea mea pe un grup de Facebook:
“Am lucrat 3 ani în comerțul alimentar, dintre care 2 cu atribuitii ocazionale de caserita... Am văzut multe și foarte multe situații... dar ce m.a impresionat cel mai tare a fost o bătrânică pe care o serveam la mezeluri. Mi.a cerut cârnați de casă afumat doar 2 bucățele mici de poftă... le.am pus și le.am cântărit 3 lei și ceva...( 2 bucățele cam cât 1 deget de la mână) S.a scuzat și a spus că e prea scump pentru ea și că să o iert pentru deranj dar nu le poate luă.... 3 lei!!!! Ști cât de prost m.am simțit? I.aș fi dat bucăți întregi, dar nu puteam, deși mai ajutăm când reușeam. O altă doamnă s.a oferit să i le cumpere...
A fost prima data când am mers în baie și am plâns minute întregi.
M.am simțit rușinata!
Uneori stau și mă gândesc...nici eu, nici soțul meu nu avem job.uri de directori, deci nici salariu mare. Ce vom face pe viitor? Nu m.am gândit niciodată să plec.... Dar cu ce mă ajută țara mea?
Eu spun că noi oamenii suntem vinovați...nu mai avem loc unul de altul...nu ne mai place să fim tratați omenește, ne atrage doar când alții se poartă urât cu noi.
Mai am multe să spun...dar ce folos aici pe Fb?
Deși...din păcate, suntem români și vorbim doar pe la colțuri”, a scris românca pe Facebook.
Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰