A învăţat alfabetul împreună cu tatăl său şi le făcea temele fraţilor. Copilăria lui Mircea Lucescu
Nu a început pe stadion. Nici în lumină. Povestea lui Mircea Lucescu începe într-o baracă, într-o familie cu cinci copii, unde pâinea se împărțea și copilăria se juca pe datorie. Acolo s-a născut ambiția care avea să-l ducă până în vârful fotbalului. Dincolo de Il Luce, rămâne omul: soțul care a iubit o singură femeie o viață întreagă, tatăl care și-a crescut fiul cu grijă, bunicul și străbunicul pentru care familia a fost mereu pe primul loc în clasament. Pentru că, înainte de orice victorie, acolo a fost adevăratul lui teren.
Pentru o lume întreagă a fost Il Luce. Strategul. Antrenorul care a cucerit campionate, care a construit echipe, care a dominat vestiare. Dar, până să fie împărat în Turcia şi rege la Donețk, a fost copilul Mircea. Băiatul care închidea ochii și visa. Fără ghete, fără teren, doar cu un balon de cârpă și o ambiţie care nu încăpea în nicio schemă tactică.
"M-am născut într-o familie foarte săracă, tata se întorsese de pe front. S-a întors rănit din război. Tata era analfabet. Eu aveam 5 ani și împreună cu el am învățat literele. El a făcut doar 4 clase. A fost grădinar, infirmier. A fost atât de mândru că lumea mă aplauda. Și mama infirmieră la spital, acolo s-au și cunoscut. Doar eu din familie am reușit să fac şcoală", povestea Mircea Lucescu.
Într-o Românie sfâșiată de război, pleca dintr-o baracă în care cinci copii împărțeau un colț de pâine. Atunci învăţa primul joc de echipă.
"Erau 4 băieţi şi o fată. Pe perioada iernii aveau două perechi de teniși la 4 băieţi, iar el ca să iasă afară să joace fotbal făcea lecţiile celorlalți fraţi şi ieşea afară la fotbal. A plecat de jos, de la zero", a spus fiul său Răzvan Lucescu.
Adolescentul Mircea citea benzi desenate cu spioni ca să înveţe franceza. Personajul principal bea șampanie Dom Perignon, purta un ceas Patek Philippe și conducea un Mercedes-Benz.
"Am visat atât de mult să am şi eu aceste trei lucruri. Şi le-am avut...nu doar unul", a mărturisit fostul selecționer.
Nu pentru luxul în sine. Ci pentru ce reprezentau: o altă lume. O lume în care ajungi prin muncă, nu prin noroc.
"Familia ajută foarte mult în evoluţia ulterioară a vieţii tale. Eu n-am simţit în niciun moment că nu m-am ocupat de familie. Familia n-a simţit în niciun moment că am fost departe de ei", spunea Mircea Lucescu.
Şi a iubit o singură femeie o viaţă întreagă. Pe Neli. A jucat simplu, direct.
Mircea Lucescu: Ne-am înţeles normal, perfect, eu sunt leu, ea e rac, ea face pasul înapoi, eu înainte, ea mă mai trage înapoi când...
Reporter: Care a fost rolul doamnei?
Mircea Lucescu: Enorm, s-a adaptat, nu avea nicio legătură cu fotbalul, cu sportul.
Tânărul Mircea Lucescu se îndrăgostea la coada unei cantine studențești.
"La cămin ne-am întâlnit, la cantina studenţească. Ne-am urcat într-un tramvai, ne-am uitat aşa unul la altul, când ea a coborât, cu toate că eu nu trebuia să cobor, am coborât şi eu. I-am zis că o ajut să ducă bagajul", își amintea Mircea Lucescu.
Şi a câştigat cel mai lung contract din viaţa lui - o căsnicie de aproape 60 de ani şi un singur fiu, Răzvan. Nu l-a aruncat direct în joc. L-a protejat. L-a ținut pe margine, ca să înțeleagă ritmul.
"Cu Răzvan e o poveste. Când eu eram jucător, el a vrut să se facă fotbalist şi eu am spus nu. Îi spuneam că lumea nu o să aibă răbdare şi o să vrea ca el la 16 ani să fie ca tatăl lui la 30 de ani. Este imposibil. l-am trimis la tenis, schi, la 4 dimineaţa pleca singur din Gara de Nord la 14 ani cu schiurile. Dar a avut o asemenea ambiţie că n-a fost un jucător înalt, dar aşa de bine s-a antrenat şi a apărat la nivel foarte bun", a povestit Mircea Lucescu.
A fost tată, bunic şi străbunic. Iar familia centrul terenului.
"Când tata era antrenor la Corvinu, 5 ani am stat la Hunedoara. Nu știu dacă am pierdut 3 deplasări. Făceam parte din viaţa echipei", a spus și Răzvan Lucescu.
A terminat Academia de Studii Economice din București, iar educația nu a fost doar o reușită personală.
A fost promisiunea că poți urca şi poți schimba scorul vieții tale. Mai târziu, ca antrenor, și-a dus jucătorii la teatru. I-a împins spre facultate şi le-a spus mereu că fotbalul fără minte nu valorează nimic.
"Totul pleacă de la educaţie. Jucătorii sunt aşa cum îi creşti. Eu cred că ăsta e aspectul cel mai important al echipei", considera Mircea Lucescu.
Pentru că el nu a uitat niciodată copilul din baracă. Băiatul care împărțea pâinea cu fraţii, învăța alfabetul cu tatăl lui şi își ungea servieta cu untură, ca să pară mai bună.
"Eu vreau să am nostalgii, nu regrete!", a mărturisit fostul selecționer.
Înapoi la Homepage
Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰
