Marius Pancu
Cred că jurnaliștii se nasc cu un organ intern în plus care le strânge mai abitir stomacul și-i duce la asfixiere dacă nu arată o discrepanță între realitate și discurs sau nu devoalează un neadevăr, o manipulare, o ipocrizie atunci când le remarcă. Și ca orice organ funcțional, nu ia pauză în week-end, în vacanță, după program sau atunci când încerci să-l pui, cu forța rațiunii, pe un stop temporar. Așa și în cazul meu – nu sunt momente în care să pot să mă opresc, să nu explic o nouă controversă, să fiu insipid și călduț, să mă abțin de la întrebările care lasă urme, priviri buimace și bâlbâieli mai elocvente decât toate comunicatele bine ticluite anterior. Nu mă lasă corpul, în primul rând - e o senzație fizică de agitație și revoltă față de ce ar rămâne nespus și nedemonstrat. Și e un imperativ moral care urlă în mine de fiecare dată când sesizez o nedreptate, o lipsă de precizie sau o lipsă de profesionalism. Așa că nici nu-mi revendic prea multe merite în insistența de a fi și a face jurnalism – cumva, așa m-am născut, iar aptitudinea asta de a săpa cu dalta întrebărilor spre limpezime m-a ales pe mine. Și pentru că m-a ales, mă simt obligat să o onorez. Sunt jurnalistul care crede cu tărie că publicul are nevoie de nuanțe, de context, de informație gasită mult mai adânc, după ce ai forat în primele straturi de date la îndemâna oricui. De 15 ani încoace, lupt să aduc mai multă lumină în spațiul public cu ajutorul întrebărilor apăsate, dar elegante pentru că doar așa putem ajunge la o întâlnire a dialogului și, poate, la un rezultat, în loc să zbierăm unii la alții, propriile ideologii isterice. Și mai cred în responsabilitatea cuvântului.